Liluţa Ţiganca

tigani copii

– Mama, mama! Avem doi copii noi în clasă, noi-nouţi.
– Mmmm.
– Mama! Sunt muţi, adică, ştii, nu vorbesc deloc, da’ ştiu cum îi cheamă, Narghita şi Raj Kapur.
– Mmmm.
– Tovarăşa învăţătoare ne-a spus. Mama, pot să merg să mă joc cu ei? Stau la o casă în drum spre şcoală. Mă laşi? Mama! Iar nu asculţi ce zic. Mamele astea…
– Mmmm… Ce-ai spus, iubita?
– Te-am întrebat dacă mă laşi să mă joc cu copiii ăştia noi-nouţi, de la şcoală.
– Da, sigur că te las. Acum, hai, fugi şi te schimbă, spală-te pe mâini, mama pune masa! Îndată trebuie să apară şi tata.
– Bine, mamă, tare te mai iubesc. Of.
Liluţa îşi spuse rugăciunea înainte de culcare şi rugă îngeraşul ei păzitor să le cumpere nişte hăinuţe frumoase şi copiilor ăia noi-nouţi, de la şcoală. A doua zi copiii noi-nouţi lipseau. Învăţătoarea întrebă dacă ştia cineva de ce lipseau.
– Eu nu ştiu, a zis Mirela, dar Liluţa ştie, că numai cu ea vorbesc copiii ăia noi-nouţi.
– Liluţa, ştii tu? a întrebat, blând, învăţătoarea.
– Nu ştiu, tovarăşa învăţătoare, dar pot să aflu. Eu ştiu unde stau.
– A mâncat cu ei peşte din ceaun, s-a răstit Mihăiţă, ridicat din bancă, arătând cu degetul spre Liluţa.
– Ce peşte? Care ceaun? Când s-a întamplat asta, copii?
– Ieri, tovarăşa învăţătoare, copiii noi-nouţi au adus la şcoală un ceaun cu peşti prăjiţi. Mama lor n-a avut bani să le cumpere un sendviş. Şi Liluţa a vrut să guste şi ea, şi noi am vrut, dar mama ne-a zis să nu mâncăm de la ţigani şi eu o ascult pe mama. Liluţa e o fată obraznică, a recitat, acru, Mihăiţă.
– Ba nu sunt obraznică deloc! Mama mea mă lasă să mă joc cu copiii noi-nouţi, aşa mi-a zis. Şi peştii erau foarte buni. Doar am gustat …
– Bine, Liluţa, deci tu ştii unde stau copiii?
– Da, tovarăşa învăţătoare, aproape de şcoală, la două case, nici nu trebuie să traversez strada, mama nu mă lasă să traversez singură.
– Vrei tu să te duci să vezi de ce n-au venit la şcoala?
– Daaaaaaaaa, eu voiam să mă duc oricum pe la ei pe acasă, mama a zis că mă lasă.
– Bine, du-te acum, te rog, dar te rog să te întorci repede, da?
– Da, tovarăşa învăţătoare.
Liluţa ieşi din clasă, sărind într-un picior şi cântând cât o ţinea gura, se îndreptă spre casa copiilor. Acolo, două mame învarteau la mâncare, într-un ceaun pus pe foc, în curte, iar copiii se tăvăleau prin iarbă, fugăriţi de un câine, împleticind picioarele unui cal jigărit şi cam costeliv, care mesteca, leneş, fire de iarbă.
– Săru’ mâna, tantilor. M-a trimis tovarăşa învăţătoare să văd de ce n-au venit copiii la şcoală. Raj Kapur, unde e Narghita?
Raj Kapur, un ţigănuş ochios, cu păr zburlit şi burta răsărită, ca un măr pârguit din pantalonii prea mici, arătă cu capul spre casă. Liluţa alergă prin uşa deschisă şi o găsi pe Narghita jucându-se cu o păpuşă chioară de-un ochi şi răpănoasă, tolănită lângă o oaie flenduroasă, cu privirea imbecilă. Narghita luă oaia de gât şi o strânse la piept.
– Indianca…
– O cheamă Indianca?
Narghita dădu din cap.
– E bolnavă? De-asta n-aţi venit la şcoală?
Narghita dădu iar din cap şi claia de păr, înnodată, i se prăvăli pe faţă. Narghita şi Raj Kapur erau gemeni şi nimeni nu-i auzise vreodată vorbind. Ţiganca, mama lor, scăpă un ţipăt, din uşă, până la urmă fiică-sa nu era mută … Alergă şi-o luă pe Liluţa în braţe, pupând-o pe amândoi obrajii.
– Să ai noroc în viaţă, frumoaso, ia de la mine un bănuţ, să-ţ aducă ursită cu folos.
Mama copiilor scoase un bănuţ din păr şi-l prinse de-o şuviţă a Liluţei. Liluţa spuse, frumos, ‘mulţumesc’ şi ceru voie să se joace cu doamna oaie şi cu copiii. Uitase de şcoală. După o jumătate de oră, după ce a mâncat alături de ceilalţi copii, întingând boţuri de pâine într-un castron mare, cu tocăniţă de miel, Liluţa arăta ca şi prietenii ei de joacă, murdară şi fericită. Aşa o găsi învăţătoarea, care suferi un atac de panică, de fu stropită, de ţigănci, cu apă şi citită de deochi. Învăţătoarea o duse acasă şi-şi ceru scuze zece minute, neîntrerupt, timp în care mama Liluţei rămase stană de piatră, privindu-şi fiica cu ochi de sticlă. Lacrimi calde îi curgeau pe obraz şi dacă n-ar fi fost tata acolo s-o prindă, s-ar fi prelins toată pe podele.
Pe la începutul trimestrului al doilea, copiii, care nu mai erau chiar aşa de noi-nouţi, au început să îngaime câteva cuvinte şi la şcoală, ştiau chiar număra până la 10. Liluţa mergea să se joace, la ei, o dată pe săptămână şi-i aducea acasă, la ea, de alte două ori pe săptămână. Mama Liluţei îi îmbăia şi îi îmbrăca frumos, le cumpărase hăinuţe noi şi jucării. Copiii noi-nouţi o strigau ‘naşa’. Ţiganii i-au făcut Liluţei o salbă mai mititică, să aibă fata zestre şi-n ţigănie. Întrebată cum o chema, Liluţa se recomanda Liluţa Ţiganca şi-şi învârtea fustele cu gingaşă neobrăzare.

 

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.