Liluţa Ţiganca

tigani copii

– Mama, mama! Avem doi copii noi în clasă, noi-nouţi.
– Mmmm.
– Mama! Sunt muţi, adică nu vorbesc deloc-deloc, da’ ştiu cum îi cheamă, Narghita şi Raj Kapur.
– Mmmm.
– Tovarăşa învăţătoare ne-a spus. Mama, pot să merg să mă joc cu ei? Stau la o casă chiar în drum spre şcoală. Mă laşi? Mama! Iar nu asculţi ce zic. Mamele astea…
– Mmmm… Ce-ai spus, iubita?
– Te-am întrebat dacă mă laşi să mă joc cu copiii ăştia noi-nouţi de la şcoală.
– Da, sigur că te las. Acum hai, fugi şi te schimbă, spală-te pe mâini, mama pune masa! Îndată trebuie să apară şi tata.
– Bine, mamă, tare te mai iubesc. Of.
Liluţa îşi spuse rugăciunea de dinainte de culcare, rugându-se îngeraşului ei păzitor să le cumpere dulciuri și  hăinuţe frumoase şi copiilor ăia noi-nouţi de la şcoală. A doua zi copiii noi-nouţi nu au răspuns la catalog. Învăţătoarea a întrebat dacă ştia cineva ce se întâmplase cu ei.
– Eu nu ştiu, a zis Mirela, dar Liluţa ştie, că numai cu ea vorbesc copiii ăia noi-nouţi.
– Liluţa, ştii tu? a întrebat, blând, învăţătoarea.
– Nu ştiu, tovarăşa învăţătoare, dar pot să aflu. Eu ştiu unde stau.
– A mâncat cu ei peşte din ceaun, s-a răstit Mihăiţă, ridicat din bancă, arătând cu degetul spre Liluţa.
– Ce peşte? Care ceaun? Când s-a întamplat asta, copii?
– Ieri, tovarăşa învăţătoare, copiii noi-nouţi au adus la şcoală un ceaun cu peşti prăjiţi. Mama lor n-a avut bani să le cumpere un sendviş și Liluţa a vrut să guste şi ea, şi noi am vrut dar mama ne-a zis să nu mâncăm de la ţigani şi eu o ascult pe mama. Liluţa e o fată obraznică, a recitat, acru, Mihăiţă.
– Ba nu sunt obraznică deloc! Mama mea mă lasă să mă joc cu copiii noi-nouţi, aşa mi-a zis. Şi peştii erau foarte buni. Doar am gustat …
– Bine, Liluţa, deci tu ştii unde stau copiii?
– Da, tovarăşa învăţătoare, aproape de şcoală, la două case, nici nu trebuie să traversez strada, mama nu mă lasă să traversez singură strada.
– Nu vrei tu să te duci să vezi de ce n-au venit la şcoală?
– Daaaaaaaaa, chiar mă gândeam să mă duc pe la ei pe-acasă, mama a zis că mă lasă.
– Bine, du-te acum, te rog, dar să te întorci cât poți de repede, da?
– Da, tovarăşa învăţătoare.
Liluţa ieşi din clasă, sărind într-un picior şi, cântând cât o ţinea gura, se îndreptă spre casa copiilor. Acolo două mame învârteau la mâncare, într-un ceaun pus pe foc în mijlocul curții, iar copiii se tăvăleau prin iarbă, fugăriţi de un câine, împleticind picioarele unui cal jigărit şi cam costeliv, care mesteca, leneş, fire de iarbă.
– Săru’ mâna, tantilor. M-a trimis tovarăşa învăţătoare să văd de ce n-au venit copiii azi la şcoală. Raj Kapur, unde e Narghita?
Raj Kapur, un ţigănuş ochios, cu păr zburlit şi burta răsărită, ca un măr pârguit, din pantalonii prea mici, arătă cu capul spre casă. Liluţa alergă prin uşa deschisă şi o găsi pe Narghita jucându-se cu o păpuşă chioară de-un ochi şi răpănoasă, tolănită lângă o oaie flenduroasă, cu privirea năucă. Narghita luă oaia de după gât şi o strânse la piept.
– Indianca…
– O cheamă Indianca?
Narghita dădu din cap.
– E bolnavă? De-asta n-aţi venit la şcoală?
Narghita dădu iar din cap şi claia de păr, înnodată, i se prăvăli pe faţă. Narghita şi Raj Kapur erau gemeni şi nimeni nu-i auzise vreodată vorbind. Ţiganca, mama lor, scăpă un ţipăt, din uşă, până la urmă fiică-sa nu era mută … Alergă şi o luă pe Liluţa în braţe, pupând-o pe amândoi obrajii.
– Să ai noroc în viaţă, frumoaso, ia de la mine un bănuţ, să-ţi aducă ursită cu folos.
Mama copiilor scoase un bănuţ din păr şi-l prinse de-o şuviţă a Liluţei. Liluţa spuse frumos ‘mulţumesc’ şi ceru voie să se joace cu doamna oaie şi cu copiii. Uitase de şcoală. După o jumătate de oră, după ce mâncase alături de ceilalţi copii, întingând boţuri de pâine într-un castron mare, miluit cu tocăniţă de miel, Liluţa arăta ca şi prietenii ei de joacă, murdară şi fericită. Aşa o găsi învăţătoarea, care suferi brusc de un atac de panică, de trebuiră s-o stropească cu apă şi să-i citească de deochi. Învăţătoarea a dus-o acasă şi şi-a cerut scuze mai bine de zece minute, neîntrerupt, timp în care mama Liluţei, rămasă stană de piatră, își privea fiica cu ochi de sticlă. Lacrimi calde se prelingeau pe obraz şi dacă n-ar fi fost tata acolo, s-o prindă, s-ar fi făcut una cu podelele.
Pe la începutul trimestrului al doilea, copiii, care nu mai erau chiar aşa de noi-nouţi, au început să îngaime câteva cuvinte şi la şcoală, ştiau chiar număra până la 10. Liluţa mergea să se joace, la ei acasă, o dată pe săptămână, iar ei o vizitau de alte două ori. Mama Liluţei îi îmbăia şi îi îmbrăca frumos, le cumpăra hăinuţe noi şi jucării. Copiii noi-nouţi o strigau ‘naşa’. Ţiganii i-au făcut Liluţei o salbă, mai mititică, să aibă fata zestre şi-n ţigănie. Întrebată cum o chema, Liluţa se recomanda Liluţa Ţiganca şi-şi învârtea fustele cu gingaşă neobrăzare.

 

 


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.