Război şi pară

grandpa girl (vintage photo OLD MAN GRANDPA W/ SWEET LITTLE GIRL 1950s – on ebay.com)

 

Înjură în gând. Înjură în barbă. Înjură adânc, în piept. Urlă înjurând cerul, pământul şi pe Dumnezeu holbându-se la el. Nu mai avea muniţie. De două zile ploua în jurul lui şi pereţii tranşeelor, săpate în grabă, miroseau a putregai, acoperind mirosul de hoit. Când nu mai suportă să le vadă feţele, aşteptând, ca miloagele, ceva din cer, le împroşcă cu noroi. Feţe care cu câteva ore în urmă se lăţiseră rânjind, aruncaseră ocări, scăpărând din ochi, dar nu avuseseră timp să le fie frică. Dintre toţi, scăpase numai el. Nu ştia dacă să-i mulţumească sau să-i întoarcă spatele lui Dumnezeu. De data asta dăduse de dracul! Epuizase cartuşele tuturor. Nu mai era nimic pe lume, pentru care să vrei să trăieşti. Ciuli urechile. Îi auzea apropiindu-se. Duşmanul îşi adulmeca victoria, sângele lui va împuţi curând văzduhul. Îi mai aruncă o ultimă privire lui Licu. Locuiau gard în gard, iubiseră aceeaşi muiere, nevastă-sa. Acum toţi erau morţi, bombardamentele de peste noapte le luaseră glasurile. Din buzunar îi spânzura, pe jumătate afară, o pară. Se aplecă şi o prinse în mână. Bunică-sa îi spusese să nu ia de la morţi, dar ăsta era Licu, Licu care luase tot ce fusese mai bun în viaţă şi-l lăsase pe el în urmă. Tot un mort şi el. Un mort încă viu. Disperarea îl ridică în picioare. Ieşi din tranşee, ţinând strâns de pară. Avea să-i înjure până i se va scurge toată mizeria din corp. Fusese bună, aşa cum fusese, dar îl lăsase să crape ca un prost. Nenorocita de viaţă …
Soldaţii împăratului încremeniră cu puştile în mână. Privirile le rămăseseră aninate de mâna lui. Se uită şi el, să vadă de nu era vreun porumbel. Idioţii credeau că îi ameninţa cu o grenadă! Începu să facă pe-a nebunul, rânjind şi prefăcându-se că le dă cu para de frunte. Soldaţii se dădură câţiva paşi înapoi. Prinse para de codiţă şi începu să scrâşnească din dinţi. Le făcu semn că voia să plece, voia să fie lăsat în plata Domnului. Unul, între două vârste, care îşi pierduse cascheta, probabil unicul ofiţer, le făcu semn să tragă. Ridică mâna, să le zdrobească para de ţeastă, soldaţii, însă, făcură un pas îndărăt. Victoria era aproape, nu mai aveau niciun chef să moară.
Mai avea doar câţiva metri până la crengile pădurii. De-aici începea desişul şi timpul cuvenit să-şi facă planuri. Soldaţii se lăsaseră păgubaşi, mocirla lăsată în urmă de războaiele lui Dumnezeu îi trăgea înapoi de picioare. El îşi trăsese şosetele peste bocanci. Pentru prima dată în ultimele săptămâni soarele îşi arăta faţa. Nu-i mai făcea nicio plăcere. Se aşeză pe o buturugă, scoase briceagul şi, tăind tacticos felii subţiri din carnea parfumată şi verde, molfăi mulţumit. Poate ar fi trebuit să-i pară rău, para îi salvase viaţa. Dădu din cap, aşa i se zemuia pe veci în sânge. Respiră, ce-l apucase să se vaite ca o muiere?
Când simţi seara pe umeri plecă în recunoaştere. Găsi un sat, la câţiva kilometri de pădure. Luă nişte haine bărbăteşti de pe o frânghie, probabil gospodinei îi venise soţul, pe neaşteptate, acasă şi, încolăciţi unul de altul, uitaseră de tot. Şi de rufe. Flămânzi de viaţă, obosind în moarte. Îşi aduse aminte de toţi ai lui. Satul dispăruse, unde avea să se duca? Unde? Şi chiar dacă ar fi îndrăznit, l-ar prinde şi l-ar face şi pe el una cu pământul. Îl chemă în gând pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu stătea de vorbă cu hoţii. Întotdeauna crezuse că era un snob, El care îi făcuse pe toţi, îi plăcea numai pe unii.
Îşi aduse aminte că mai avea o bucată de ciocolată în buzunar. O păstrase pentru victorie. El şi Licu se îmbătaseră cu o săptămână în urmă, pe când înnoptaseră într-un sat numai cu muieri. Băuseră ca porcii, până dimineaţa. Ceilalţi îşi găsiseră pacea cu nişte femei. Licu le vedea pe toate urâte, niciuna nu era ca Maria lui. Maria lor. Dar Licu a murit şi n-a mai apucat să-i spună. Probabil l-ar fi omorât. Poate ar fi fost mai bine. Se jurase că dacă scăpau din haznaua în care fuseseră împinşi, îi va spune adevărul. Acum îşi dădea seama cât fusese de prost. Licu a murit fericit. Maria a murit fericită. Numai el a rămas ca un popândău, să doară în cangrena trecutului. Scoase hârtia de pe ciocolată şi, lăsând-o numai în staniol, o aşeză pe o piatră de râu, de care probabil gospodina îşi proptise coşul cu rufe.
Mai stătu în pădure până dădu toamna şi începură iar ploile. Mirosea a mucegai şi hoitul din creier începuse şi el să pută. Îşi făcu un plan.
Traversă pădurea, în direcţia opusă şi lucrând cu ziua, când pentru unul, când pentru altul, îşi târâi viaţa până într-un cătun de munte. Se dăduse drept mut, nu mai avea oricum nimic de zis. Moartea îşi bătuse joc de el, dar viaţa, fată bună, îi făcuse loc lângă ea, pe prispă. Găsi o văduvă dată în pârg, dar cu vicleşuguri de apă curgătoare. Se insinuase în jurul lui, strângându-l între coapsele dulci, îl trase după ea, în adâncuri, în unica vâltoare în care îi era dat să uite. A adormit în braţele ei, ca un prunc. Nouă copii a avut cu ea, acum toţi pe la casele lor. Cincisprezece nepoţi, dintre care una mică şi botoasă tocmai ce-i puse în mână o pară. O adusese de la oraş, pentru el. În livadă nu avea, le ştia gustul.
– E fermecată … de ce plângi, bunicule?
– Plâng pentru că mi-am dat seama cât am fost de fericit …

pear

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s