Povestea Nanei

Era vremea cireselor cand babele s-au mutat la bloc. In prima duminica toti locatarii au intins paturi si fete de masa pe iarba dintre blocuri, femeile s-au intrecut in a-si etala calitatile de gospodine, bunataturile erau demne de curtea unui rege. Barbatii s-au ocupat de bautura, iar copiii si-au desenat cucuie pe frunte in lupta cu scranciobul si roata amplasate, din bunavointa sindicatului de la CFR, pe laterala blocurilor. Dupa nicio ora au horatat ca se plac, viata in comun n-avea sa fie iadul de care se temusera. Pana spre seara curtea vuia de rasete si cantece de petrecere, mare parte a mahalalei se alaturase petrecerii, Miko tiganul isi adusese acordeonul si doi frati vioristi. Barbatii s-au retras tarziu in noapte mai mult impinsi de la spate de neveste, se aprindeau zorii unei noi saptamani. Femeile au ramas sa stranga calabalacul si au mai susotit o ora urcand spre apartamente. Apoi s-a lasat mutenia peste suflete ostenite sub acoperisul unei nopti pe duca, inhatata de ghearele lacome ale unui soare nepasator, fara concediu medical. Zilele s-au perindat in margele, povestile s-au descoperit in dantele, fuste atarnate pe sarma la soare. Femeile isi incepeau ziua in bucatarie, iar dupa ce barbatul era trimis mancat la serviciu si cu pachetel pentru mai tarziu, copiii hraniti si dusi la scoala, se adunau pe bancile de afara si depanau mosoare titirez de intamplari, ata stravezie de care atarnau franturi de viata, boabe de poezie flamanda de cititori. In amiaza soarelui, femeile, aruncate pe umbra de lemn, pareau niste metereze de cetate tinand pe umeri lumina si amaraciunea timpului.
Intr-o astfel de dimineata bia abia de se intorsese de la scoala, unde-l carase pe tata in brate, caci desi batran ca un par in floare taica-meu de mic fusese bantuit de o lene haina si un vis sa fie intr-o zi imparat. Nana statea tintuita in cadrul usii cu privirea tremuranda in lacrimi. Bunica-mea a trebuit s-o traga cu forta inauntru si s-o aseze pe scaun. A pus de cafea si a umplut ceasca pe jumatate cu coniacul de zile mari al lui bunica-meu. Petale fragile de maci s-au intins rusinoase pe obrajii Nanei si mainile au inceput sa-i tremure inclestate in poala.
– L-au luat pe Misu. L-au luat azi dimineata. L-au luat.
Nu mai era nevoie de cuvinte. Aproape toti locatarii blocurilor de ceferisti avusesera probleme cu adaptarea la noua oranduire. Toti erau pe liste negre. Nenea Misu fusese sef al unui departament unde unul din angajati suferise un accident de munca din propria neglijenta. Avea sa plateasca el pentru ca nu era de folos partidului. La cateva zile nefericitul murea in spital si nenea Misu era condamnat la 20 de ani de puscarie. Cand Nana s-a dus sa-l vada nea Misu i-a spus sa-si refaca viata, el nu mai avea sa iasa viu si nu mai dorea ca ea sa-l viziteze la penitenciar. Fusesera casatoriti doar cinci ani si nu avusesera copii, Nana era o femeie foarte frumoasa, intorcea capete si obraznicea ganduri, nenea Misu o voia fericita. Doua zile a stat Nana in casa, a plans rau de lacrimi, a zgariat peretii a neputinta, apoi si-a pus rochia de duminica, un trandafir rosu in par si a inceput seria pomelnicelor buclucase de la slujba de duminica. Mai intai au fost sefii lui Misu, secretarul de partid si politistii. Parintele a ridicat nedumerit din umeri, a crezut ca femeia isi pierduse mintile dar Nana a precizat scurt ca sunt unchi de pe urma ma-sii, platise slujbele si Dumnezeu avea s-o ia in seama.
La puscarie mergea incarcata cu bunataturi dar Misu, desi primea pachetele, refuza s-o vada. Ajunsesera gardienii sa se roage de el de mila si de dragul nevesti-sii. Nana nu dadea niciun semn ca renunta. Pe drum de Ana si de vijelie isi potrivea pasii maruntei, avea sa fie zidita caci moartea cu moarte se-mpleteste s-aduca iar lumina.
La cateva luni, ofiterul care il anchetase pe nea Misu ii batu la usa la ceas devreme cand doar cocosul Sanduleascai, cu casa peste drum de blocuri, mai facea pe nebunul. Nana crezuse ca-i aduce vesti bune si-i deschisese usa radioasa cand haidamacul o apuca de poalele camasii de noapte si-si ingropa buzele groase in scobitura gatului. Nana prinse a se zbate si a-l lovi cu pumnii, strigandu-si durerea cand fu izbita de peretele bucatariei si sanul slobod fugarit din camasa prins in pumn si pedepsit. Prima care auzi zarva mare fu Vera care locuia in apartamentul vecin. Ea ii alerta pe toti ceilalti. Primele ajunsesera femeile, inarmate cu tigai si prosoape de bucatarie si incepusera a lovi barbatul fara mila. Pana se dezmeticira si barbatii ofiterul deja fugea spre statia de autobuz, unde Gruia, nebunul mahalalei il izbi cu bata pe care-o purta vesnic pe umar si de care uneori atarna un saculet cu de-ale gurii.
Ofiterul nu-si mai pierdu vremea cu vizite la blocuri, nu facu nicio plangere, dar dreptul la vizite la penitenciar fusese diminuat fara nicio explicatie si Nana isi pierdu postul de dactilografa.
Nimeni n-a vazut-o de atunci pe Nana plangand. Zambea mergand la piata, zambea la coafor, glumea cu nea Tache crasmarul si uneori il lua si pe popa peste picior. Nenea Misu auzind tarasenia acceptase s-o vada la vizite. Cu o noapte inainte de a merge la penitenciar in fata usii Nanei apareau din negura noptii oua, lapte, jamboane afumate, placinte calde invelite in prosoape de bumbac ca-ntr-o spuma de albus, branza proaspata si cate-o sticla vopsita in galben pe dinafara putind a tuica pe dinauntru.
Doctorul de copii, domnul Eliezer, inventa un post de secretara la cabinet de care nu se mai auzise pana nu-i daduse soru-sii prin gand. Nana avea sa faca cafele si sendvisuri si sa-i aminteasca blajinului doctor de toate cate uita el peste zi, adica aproape tot ce tinea de lumea dinafara cabinetului.
Zilele curgeau in clepsidra una peste alta, timpul suferea in rabdare.
Douazeci de ani l-a asteptat Nana si mahalaua odata cu ea. Oamenii s-au strans ca un zid in jurul trupului de Ana, sa n-o atinga ploaia, sa n-o incline vantul, s-o prinda cand o apasa-o zapada iernii.
Si tot pe la vremea ciresilor s-a intors acasa nenea Misu. Intre timp aparusem si eu pe lume, o zgatie mititica mereu agatata de fustele femeilor, care intre timp incepusera a-si zice babe, caci erau la vremea povestilor cu zane si bunicutelor de scufita. Femeile au intins iar paturi si fete de masa in curte. Masa imbelsugata, soare si vant bland, impaciuitor il intampina pe nenea Misu acasa. Itind de dupa fustele Nanei l-am prins de mana strecurandu-i o placinta in palma batucita, numai ce-o furasem de pe un platou.
– Pentu nenu Mistu , am zis pe varfurile picioarelor de aproape trei anisori. A fost dragoste la prima vedere. Din acea zi cand nu calaream umerii lui tata sau ai lui bunica-meu eram pe umerii lui nenea Misu. Jucam pe aceeasi mana table si sah si furam prajiturelele Nanei direct din tava.
Au urmat doi ani si-un miracol. Parca Fericirea isi facuse in sfarsit curaj si se oprise pe Pamant, chiar acolo in mahala. Mahalaua spoise in auriu turla bisericii sa-l salute soarele din oglinda pe Dumnezeu.
Era tot o dimineata calda, cafeaua isi zvarlise spuma pe buza ibricului cand strigatul soneriei rupse tacerea. Bia fugi la usa si acolo o vazui, intepenita, cu ochi de piatra – Nana.
Bunica-mea n-a scos un cuvant. A varat-o in bucatarie, a pus jumatate de ceasca de coniac acoperit cu dogoarea cafelei si i-a intins-o Nanei. Nana a baut tacticos.
– L-am spalat, l-am imbracat, acum e gata sa spuna buna dimineata tuturor. Nu e drept, nu?
– Maritzo, nu tu trebuia sa-l ghilesti, trebuia sa ne fi chemat.
– Ba eu! Se rasti Nana, parca trezita la viata. E al meu, intotdeauna a fost al meu, intotdeauna va fi al meu.
Bunica-mea m-a imbracat, a luat lumanari, doua sticle de vin si niste parjoale de le gatise pentru pranz si am plecat spre apartamentul Nanei. Intre timp incepusera vuiet si zbatere intre ziduri, femeile aveau sa se adune, sa atarne carpa neagra pe usa si pe oglinzi, sa planga la capul lui nenea Misu, sa-i mangaie plecarea.
Nici popa n-a putut sa-si tina lacrimile. Trei zile mahalaua a strans plansul in tacere. Noptile s-au inghesuit in sufrageria Nanei unde l-au povestit si l-au ras pe nenea Misu, l-au udat cu vin si cu pareri de rau.
Atarnata de mana Nanei, asa am trecut peste zile. De cand ma adusese bia sa ne luam ramas bun de la nenea Misu am stat lipita de ea. Pe marginea gropii, la cimitir, aproape ca s-a prelins pe cosciug, sa-si stranga in brate iubirea, nu in adio, ci in vesnicie si atunci am plans si am strigat-o inapoi.
– Nana! Mai stai putin.
Anii au venit si n-au plecat cu mana goala. Si bia, si Vera, si nasa s-au trezit si babe si vaduve. De trei ori pe saptamana vara mergeam la cimitir. Babele isi certau barbatii ca nu mai dadusera nicio veste, isi povesteau durerile de sale si se mandreau cu notele mele din catalog. Eu rataceam printre morminte citind povesti pe piatra pana cand ma chemau la vorbitor, caci mortii mor odata cu noi, cand se razbuna amintirea.
Nana a atins si clipa si fericirea si mai vorbim uneori cand da pe acasa.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s