Povestea Nanei

Image result for love old people(Pinterest)

Era vremea cireşelor când babele s-au mutat la bloc. În prima duminică toţi locatarii au întins pături şi feţe de masă pe iarba dintre blocuri, femeile s-au întrecut în a-şi etala calităţile de gospodine, bunătăţurile erau demne de curtea unui rege. Bărbaţii s-au ocupat de băutură, iar copiii şi-au desenat cucuie pe frunte, în lupta cu scrânciobul si roata amplasate prin bunăvoinţa sindicatului de la CFR pe laterala blocurilor. După nicio oră hotărâseră că se plăceau, viaţa în comun nu avea să fie iadul de care se temuseră. Până spre seara curtea vuia de râsete şi cântece de petrecere, mare parte a mahalalei se alăturase petrecerii, Miko Ţiganul îşi adusese acordeonul şi doi fraţi viorişti. Bărbaţii s-au retras târziu în noapte, mai mult împinşi de la spate de neveste, se aprindeau zorii unei noi săptămâni. Femeile au rămas să strângă calabalâcul şi au mai şuşotit preţ de o oră, urcând şi coborând pe scări. Apoi s-a lăsat muţenia, peste suflete ostenite, sub acoperişul unei nopţi pe ducă, înhăţată de ghearele lacome ale unui soare nepăsător, fără concediu medical. Zilele s-au perindat în mărgele, poveştile s-au descoperit în dantele, fuste atârnate pe sârmă, la soare. Femeile îşi începeau ziua la bucătărie, iar după ce bărbatul era trimis mâncat la serviciu, şi cu pacheţel pentru mai târziu, copiii hrăniţi şi duşi la şcoală, se adunau pe băncile de afară şi depănau mosoare, titirez de întâmplări, aţă străvezie, de care atârnau frânturi de viaţă, boabe de poezie flămândă de cititori. În amiaza soarelui, femeile, aruncate pe umbra de lemn, păreau nişte metereze de cetate, ţinând pe umeri lumina şi amărăciunea timpului.
Într-o astfel de dimineaţă bia abia de se întorsese de la şcoală, după ce-l cărase pe tata pe braţe (de mic fusese chinuit de o lene haină şi visul de a fi într-o zi împărat), când a găsit-o pe Nana ţintuită în cadrul uşii, cu privirea tremurândă, udă. Bia a trebuit s-o tragă mai mult cu forţa înăuntru şi s-o aşeze pe scaun. A pus de cafea şi a umplut ceaşca pe jumătate cu coniacul de zile mari al lui bunică-meu. Petale fragile de maci s-au întins pe obrajii Nanei, mâinile îi dogoreau, încleştate în poală.
– L-au luat pe Mişu. L-au luat azi dimineaţă. L-au luat.
Nu era nevoie de prea multe cuvinte. Aproape toţi locatarii blocurilor de ceferişti avuseseră probleme cu adaptarea la noua orânduire. Toţi erau pe liste negre. Nenea Mişu fusese şef de secţie. Unul dintre angajaţi suferise un accident de muncă, din propria neglijenţă, dar avea să plăteasca el, pentru că nu era de niciun folos partidului. La distanţă de câteva zile nefericitul murea în spital, iar nenea Mişu era condamnat la 20 de ani de închisoare. Când Nana s-a dus să-l vadă, încarcerat, nenea Mişu i-a spus să-şi refacă viaţa, el nu mai avea să iasă viu şi nu mai voia s-o vadă plângând la penitenciar. Fuseseră căsătoriţi doar cinci ani, nu apucaseră scâncete de copii. Nana era o femeie foarte frumoasă, întorcea capete şi obrăznicea gânduri, nenea Mişu o voia fericită. Două zile a stat Nana în casă, cu uşa ferecată, a plâns râu de lacrimi, a zgâriat pereţii, a neputinţă. Apoi şi-a pus rochia de duminică, un trandafir roşu în păr şi a început seria pomelnicelor buclucaşe de la slujba de duminică. Mai întâi au fost şefii lui Mişu, secretarul de partid şi poliţiştii. Părintele a ridicat nedumerit din umeri, a crezut că femeia îşi pierduse minţile, dar Nana a lămurit, scurt, că erau nişte unchi de pe urma mamă-sii. Plătise slujbele şi Dumnezeu avea s-o ia în seamă! 
La puşcărie mergea încărcată cu bunătăţuri, dar Mişu, deşi primea pachetele, refuza s-o vadă. Ajunseseră gardienii să se roage de el, de milă şi de dragul nevesti-sii. Nana nu dădea niciun semn că ar fi avut de gând să renunţe. Îşi potrivea paşii mărunţei pe drum de Ană şi de vijelie, avea să fie zidită, căci moartea cu moarte se-mpleteşte, ca s-aducă iar lumină.
După câteva luni, ofiţerul care îl anchetase pe nenea Mişu îi bătu la uşă, la ceas devreme, când doar cocoşul Sănduleascăi, cu casa peste drum de blocuri, mai făcea pe-a nebunul. Nana, crezând că-i aducea veşti bune, i-a deschis uşa, radioasă. Haidamacul a apucat-o de poalele cămăşii de noapte şi şi-a îngropat buzele groase în scobitura fină a gâtului. Nana a prins a se zbate şi a-l lovi cu pumnii, strigându-şi durerea, când fu izbită de peretele bucătăriei, iar sânul slobod, fugărit din pânză, prins în pumn şi pedepsit. Prima care a auzit zarvă mare a fost Vera, care locuia în apartamentul vecin. Ea i-a alertat pe toţi ceilalţi. Primele au ajuns femeile, înarmate cu tigăi şi prosoape de bucătărie şi au început să lovească bărbatul, fără milă. Până s-au dezmeticit şi bărbaţii, ofiţerul era deja în drum spre staţia de autobuz, unde Gruia, nebunul mahalalei, l-a izbit cu bâta pe care-o purta veşnic pe umăr şi de care atârna uneori câte un săculeţ cu de-ale gurii.
Ofiţerul nu a mai pierdut vremea cu vizite la blocuri, nu a făcut nicio plângere, dar dreptul la vizite, la penitenciar, a fost diminuat fără nicio explicaţie, iar Nana şi-a pierdut postul de dactilografă.
De atunci nimeni nu a mai văzut-o pe Nana plângând. Zâmbea mergând la piaţă, zâmbea la coafor, glumea cu nea Tache, crâşmarul, iar uneori îl lua chiar şi pe popă peste picior. Nenea Mişu, auzind toată tărăşenia, a acceptat s-o vadă, când i s-a permis. Cu o noapte înainte de a merge la penitenciar în faţa uşii Nanei au apărut, din negura nopţii, ouă, lapte, jamboane afumate, plăcinte calde, învelite în prosoape de bumbac ca-ntr-o spumă de albuş, brânză proaspătă şi chiar şi o sticlă, vopsită în galben pe dinafară, puţind a ţuică pe dinăuntru.
Doctorul de copii, domnul Eliezer inventase un post de secretară, la cabinet, de care nu se mai auzise până nu-i dăduse soru-sii prin gând. Nana avea să facă cafele şi sendvişuri şi să-i reamintească blajinului doctor de toate câte uita el peste zi, adică aproape tot ce ţinea de lumea de dinafara cabinetului.
Zilele curgeau, nisip în clepsidră, una peste alta, timpul suferea în răbdare.
Douăzeci de ani l-a aşteptat Nana, şi mahalaua odată cu ea. Oamenii s-au strâns ca un zid în jurul trupului ei de Ană, să n-o atingă ploaia, să n-o încline vântul, s-o prindă când o apăsa-o zăpada iernii.
Şi tot pe la vremea cireşelor s-a întors acasă şi nenea Mişu. Între timp apărusem şi eu pe lume, o zgâtie mititică, agăţată de fustele femeilor, care între timp începuseră a-şi zice babe, căci erau la vremea poveştilor cu zâne şi a bunicuţelor de scufiţă. Femeile au întins iar pături şi feţe de masă în curte. Masa îmbelşugată, un soare cu pricină pe dinţi şi un vânt blând, împăciuitor, l-au întâmpinat pe nenea Mişu acasă. Iţind de după fustele Nanei, l-am prins de mână, strecurându-i o plăcintă în palma bătucită, numai ce-o furasem de pe-o farfurie.
– Pentu nenu Mistu , am zis de pe vârfurile picioarelor de aproape trei anişori. A fost dragoste la prima vedere. Din acea zi, când nu călăream umerii tatei sau ai lui bunică-meu, eram pe umerii lui nenea Mişu. Jucam pe aceeaşi mână table şi şah şi furam prăjiturile Nanei, direct din tavă.
Au urmat doi ani şi-un miracol. Fericirea parcă îşi făcuse în sfârşit curaj şi se oprise şi pe Pământ, chiar acolo, în mahala. Mahalaua spoise în auriu turla bisericii, să-l salute soarele, ca din oglindă, pe Dumnezeu.
Şi a ajuns în faţa gării o altă dimineaţă, caldă, cafeaua tocmai ce-şi azvârlise spuma pe buza ibricului, când strigătul soneriei a rupt, răutăcios, tăcerea. Bia a fugit la uşă, să curme chinul urechii, iar acolo stătea, cu ochi de piatră, Nana.
N-a scos niciun cuvânt. A vârât-o în bucătărie, a pus în ceaşcă, pe jumătate, coniac, acoperit imediat cu dogoarea cafelei şi i-a întins-o Nanei. Nana a băut, fără să ridice ochii.
– L-am spălat, l-am îmbrăcat, acum e gata să spună tuturor bună dimineaţa. Nu e drept, nu?
– Mariţă, nu tu trebuia să-l ghileşti, trebuia să ne fi chemat.
– Ba eu! se răsti Nana, parcă trezită la viaţă. E al meu, întotdeauna a fost doar al meu, pe veci al meu! 
Bunică-mea m-a îmbrăcat, a luat lumânări, două sticle de vin şi nişte pârjoale, de le gătise pentru prânz şi am plecat spre apartamentul Nanei. Între timp se pornise mare vuiet şi zbatere între ziduri, femeile aveau să se adune, să atârne cârpă neagră pe uşa de la intrare şi pe oglinzi, să plângă la capul lui nenea Mişu, să-i mângâie plecarea.
Nici popa n-a putut să-şi ţină lacrimile pentru el. Trei zile a adunat mahalaua plânsul în pumni de tăcere. Nopţile s-au înghesuit în sufrageria Nanei, în poveşti, în râsete. Au udat amintirile cu vin şi cu păreri de rău.
Atârnată de mâna Nanei, aşa am trecut peste zile. De când mă dusese bia să ne luăm rămas bun de la nenea Mişu nu-mi mai dăduse drumul. Pe marginea gropii, la cimitir, aproape că s-a prelins peste coşciug, să-şi strângă iubirea în braţe, nu în adio, ci în veşnicie. Am plâns şi am strigat-o înapoi.
– Nana, mai stai puţin!
Anii au venit şi n-au plecat cu mâna goală. Şi bia, şi Vera, şi naşă-mea s-au trezit şi babe, şi văduve. De trei ori pe săptămână, vara, mergeam la cimitir. Babele îşi certau bărbaţii că nu mai dăduseră nicio veste, îşi povesteau durerile de şale şi se mândreau cu notele mele din catalog. Eu rătăceam printre morminte, citind poveşti trecute pe piatră, până când mă chemau la vorbitor, căci morţii mor odată cu noi, când se răzbună amintirea.
Nana a atins şi clipa, şi fericirea şi mai vorbim, uneori, când dă pe acasă.

Reclame

Un gând despre “Povestea Nanei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s