Panoplii

wood soldiers

Stia ca o sa fac o pasiune pentru el si mi l-a luat. N-am cazut la nicio intelegere.
El m-a invatat sa colorez, am facut impreuna prima gravura, mi-a povestit despre straini prizonieri intr-o alta limba si a avut grija sa pun corect accentul in franceza. M-a dus la filme pentru oameni mari si dupa clasa intaia a fost de acord sa impartim si cartile. Fara el pe ce lume as fi trait? Una simpla, cu aritmetica grea si nicio culoare in poezie. Cum explici unui copil durerea fara sa-l faci sa planga? El era bunicul meu si daca bunica m-a crescut cu puf din povesti, el m-a tinut de mana cand am tremurat friguri din intamplari adevarate. Cand pantofii mei preferati, rosii, de lac mi-au ramas mici si au inceput sa ma stranga le-a taiat varfurile, botezandu-i sandale. Pentru ca degetele cu unghii date cu oja l-au facut pe tata sa rada si-a taiat si pantofii lui. Bunicul meu nu era un batranel rubicond, miop sub o pojghita fina de pince-nez si cu vorba dulce. Era inalt, era aspru, era drept. Era frumos.
Exista oameni care pleaca si te lasa confuz, ori linistit, ori devastat, nemangaiat. Si exista intre ei unul care te lasa singur. Inimitabil. Irepetabil. Pe care il vei cauta continuu in toti ceilalti si vei ramane dezamagit. Amagirile sunt amare. Gasesti franturi din cand in cand si crezi ca exista leac pentru boala ta dar tratamentele esueaza. Pentru ca el te gasea pe tine asa cum esti, in cele mai ascunse colturi ale fiintei tale si te aducea la lumina, fara egoism si cu grija inmanusata ca pentru cel mai fin portelan.
Parca presimt ca nu au timp, ca Dumnezeu nu se balbaie si traiesc intens, bogat, trezind invidia raiului.
Am crescut printre batrani. Sufletul mi-a fost muiat de la nastere in batranete, in viata cu frica mortii. Sau poate m-a adoptat un dram de intelepciune impotriva caruia m-am revoltat toata viata, ca impotriva pretentiilor demodate ale oricarui parinte.
Vara cadeam in compania altor batrani. Vorbeau despre atat de multe lucruri pe care imi era frica ca nu am sa le intalnesc niciodata … Nu stiam ce vreau dar imi faceau pofta de lume, de povesti. Ai mei tineau cartile aliniate frumos in biblioteca, avea sa fie sarcina mea sa le sterg de praf. Batranii musteau de carti. Carti peste tot. La bucatarie intre pungi de cafea si biscuiti, pe sacul cu nuci, pe jos, pe noptiera, pe pervazul geamului, la baie si ferite sub o musama pe balcon. Imi imaginam ca uitau sa traiasca si cautau pricina in carti. Cand citeau vibrau ca niste cochilii ce duc in urechi vuietul marii. Intr-o astfel de vara mi-am strans grijuliu amintiri. Apoi lumea mea s-a divizat si am ramas cu o tulburare, un fel de a privi peste umar inapoi. Un handicap pe care nici acum nu am invatat sa-l maschez. Privelistea nu e intotdeauna frumoasa, dar pe langa ochi ni s-au dat si urechi, de ce nu ascultam?
De ziua mea am primit de la una din matusile care imi ofereau in arsita lui iulie gazduire un pachet legat cu sfoara, invelit in hartie vanata, precum era obiceiul vremii si al locurilor. Inauntru, intr-o cutie veche de lemn era o armata de soldati, gata de lupta. Munca de traforaj si pirogravura. Bunicul sperase sa fie gata si dusmanii inainte sa mi-i daruiasca. Pareau stingheri intre papusi si carti. Incepuse insa batalia. Mi-am incropit arcuri cu sageti, prastii, sabii de lemn si data in urmarire, o fuga pe bicicleta. Multi dintre soldatii mei au cazut la datorie. Victoria ne-a fost uneori contestata. Am ramas cu rani si un vag sentiment de pace.
Cand esti singur si gazele poarta medalii de veterani.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s