Zei cu rază medie de acţiune

legs water

Ziua curgea, amonte, pe firul apei. Sisific. Împingând frica de valuri spre izvor.
Zodiile ne fărâmiţează şi ne înregimentează în categorii. Logica a trebuit să dea din coate, la apariţia pe lume, întunericul minţii era dens, şi atunci a început să grupeze temerile. Odată legat de mâini, însă, pericolul a dezvoltat o viclenie curioasă. Până a fi exilaţi în memoria planetelor, zeii şi-au supus multe din slăbiciunile oamenilor.
Am venit pe lume pentru că şi eu trebuia să încep de undeva. S-a nimerit să fie primăvara. Dumnezeu plivea nişte mărar şi m-a lăsat în grija lui Marte. Nu o dădacă, ci ditamai spiritul de luptă. Un semn de foc. Focul e cel mai sincer dintre elemente. Pericolul pe care îl poţi vedea, fără ascunzişuri, nemilos şi grabnic. Apele liniştite ascund bulboane mincinoase, aerul poartă otrăvuri fără miros, pământul îşi schimbă faţa, când în mlaştini, când în nisipuri mişcătoare. Focul e moarte la vedere. Dogoarea e un avertisment mărinimos. Pentru că mi-a dat picioare de mers pe jăratec, Marte nu s-a gândit că lucrul ăsta mă va împiedica să port pantofi. E drept că mă înălţasem peste ceea ce era considerat ca acceptabil pentru tocuri. Ca orice scânteie, mă tem de apă. Apa ucide focul, sfârâind prosteşte.
În lupta mea cu proprii demoni, mergeam aproape zilnic pe firul apei. Am copilărit într-o casă cu chemare în lunca râului. Apa îşi trimitea şoaptele umede până la noi în grădină. Mici răutăţi pe care straturile de castraveţi le găseau adorabile. Nu îmi era frică de rouă, îmi era frică de credinţa ei că o simplă rugăciune o poate nemuri în râu. Şi lipsa soarelui. Un foc pus în cuşcă de Dumnezeu.
Lunca ţine râul în căuş. Hrănit de mânia din rai, râul muşcă uneori mâna care îl ţine în grijă. E tânăr, puterea lui copleşeşte iarba din jur, pomii, stuful, broaştele, liniştea. Merg pe firul apei şi mă gândesc dacă a fost bine că a primit peşti în dar, peşti care îl ţin ocupat, în joacă.

O văzusem de mai multe ori în drumurile mele, osânda ce credeam că am de împlinit. Era un copil, o fetiţă cu părul niciodată pieptănat, cu pantaloni scurţi, probabil luaţi pe furiş de la vreun frate. Plecată, pe poarta din dos, de-acasă, cât mama arunca boabe la găini. Copiii de felul ei nu cer voie. Cât de bine ştiu asta …
Şedea pe o margine slăbită de mal, lăsată mai mult în zdrenţe de ultima inundaţie, cu picioarele atârnând în apa până la genunchi. Cu o nuieluşă bătea obrazul râului, certându-l, fără să-i fi găsit vreo vină. M-a văzut şi dacă de obicei întorcea capul, invitându-mă să plec, acum m-a chemat să mă întrebe de ce nu se prindea nimic de undiţă. Am râs până am făcut-o să plângă. Nu mai putusem opri hohotele, scăpaseră din mai adânc de stomac, unde fuseseră zăvorâte. La un moment dat şi-a pus mâinile în şolduri şi a început să mă privească pieziş. Am scos o papiotă de aţă, din geantă şi am legat un fir de nuieluşă. Dintr-o agrafă de păr am dat drumul bretonului şi i-am făcut un cârlig. De râme nu aveam a ne plânge, veneau singure, împinse de curiozitate. Până şi timpul uitase ce mai avea de făcut … Am prins a vorbi una cu alta. I-am promis s-o duc acasă, deşi presimţeam că buna mamă avea să ne ia pe amândouă la rost. Am întrebat-o câţi ani avea. Şi-a scos picioarele din apă şi amândouă am amuţit. Apa i le smochinise, sugându-i tinereţea, cu gust încă de lapte. Nu am râs, deşi amândouă voiam, nu se cădea. În noaptea aceea nu am avut niciun coşmar, pe firul timpului nu aveam, încă, curaj să merg.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s