Zei cu raza medie de actiuni

legs water

Ziua curgea amonte pe firul apei. Sisific. Impingand frica de valuri la izvor.
Zodiile ne faramiteaza si ne inregimenteaza in categorii. Logica a trebuit sa dea din coate la aparitia pe lume, intunericul mintii era dens, si atunci a inceput sa grupeze temerile, odata legat de maini insa, pericolul a dezvoltat o viclenie curioasa. Pana a fi exilati in memoria planetelor, zeii si-au supus multe din slabiciunile oamenilor.
Am venit pe lume pentru ca si eu trebuia sa incep de undeva. S-a nimerit sa fie primavara. Dumnezeu plivea niste marar si m-a lasat in grija lui Marte. Nu o dadaca ci ditamai spiritul de lupta. Un semn de foc. Focul e cel mai sincer dintre elemente. Pericolul pe care il vezi, fara ascunzis, nemilos si grabnic. Apele linistite ascund bulboane mincinoase, aerul poarta otravuri fara miros, pamantul isi schimba fata cand in mlastini, cand in nisipuri miscatoare. Focul e moarte la vedere. Dogoarea e un avertisment marinimos. Pentru ca mi-a dat picioare de mers pe jaratec, Marte nu s-a gandit ca asta ma va impiedica sa port pantofi. E drept ca ma inaltasem peste ceea ce era considerat acceptabil pentru tocuri. Ca orice scanteie ma tem de apa. Apa ucide focul, sfaraind prosteste.
In lupta mea cu proprii demoni mergeam aproape zilnic pe firul apei. Am copilarit intr-o casa cu chemare in lunca raului. Apa isi trimitea soaptele umede pana la noi in gradina. Mici rautati pe care straturile de castraveti le gaseau adorabile. Nu imi era frica de roua, imi era frica de credinta ei ca o simpla rugaciune o poate nemuri in rau. Si lipsa soarelui. Un foc pus in cusca de Dumnezeu.
Lunca tine raul in caus. Hranit de mania din rai, raul musca uneori mana care il tine in grija. E tanar, puterea lui copleseste iarba din jur, pomii, stuful, broastele, linistea. Merg pe firul apei si ma gandesc daca a fost bine ca a primit pesti in dar, pesti care il tin ocupat, in joaca.
O vazusem de mai multe ori in drumurile mele, osanda ce credeam ca am de implinit. Era un copil, o fetita cu parul niciodata pieptanat, cu pantaloni scurti, probabil luati pe furis de la vreun frate. Plecata pe poarta din dos de-acasa cat mama arunca boabe la gaini. Copiii de felul ei nu cer voie. Cat de bine stiu …
Sedea pe o margine slabita de mal, lasata mai mult in zdrente de ultima inundatie, cu picioarele atarnand in apa pana la genunchi. Cu o nuielusa batea obrazul raului, certandu-l fara sa-i fi gasit vreo vina. M-a vazut si daca de obicei intorcea capul invitandu-ma sa plec, acum m-a chemat sa ma intrebe de ce nu se prindea nimic de undita. Am ras pana am facut-o sa planga. Nu mai putusem opri hohotele, scapasera din mai adanc de stomac, unde fusesera zavorate. La un moment dat si-a pus mainile in solduri si a inceput sa ma priveasca piezis. Am scos o papiota de ata din geanta si am legat un fir de nuielusa. Dintr-o agrafa de par am dat drumul bretonului si i-am facut un carlig. De rame nu aveam a ne plange, veneau singure, impinse de curiozitate. Pana si timpul uitase ce mai avea de facut. Am prins doar a vorbi una cu alta. I-am promis s-o duc acasa desi presimteam ca buna mama avea sa ne ia pe amandoua la rost. Am intrebat-o cati ani are. Si-a scos picioarele din apa si amandoua am amutit. Apa i le smochinise, sugandu-i tineretea cu gust inca de lapte. Nu am ras desi amandoua voiam, nu se cadea. In noaptea aceea nu am avut niciun cosmar, pe firul timpului nu aveam inca curaj sa merg.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s