Lalele, lalele

tulips pink

Olandezii, deşi Wagner le-a pus muzică pe aripi, nu au fost dintotdeauna stăpânii lalelelor. Cupele multicolore au fost aduse din Turcia, în secolul al XVI-lea, cu o escală la Viena. Mereu am crezut că valsul şi lalelele au semnat, pe ascuns, o înţelegere. Ele sunt o varietate de crin, mai mult pudice decât virgine, şi oarecum misterioase. De la Viena le-a dus până în Ţările de Jos un botanist şugubăţ, pe numele său Carolus Clusius, care s-a grăbit să scoată şi o carte, în care le-a oferit caracterele principale, ca să facă rost şi de nişte bani. Nu din vânzarea cărţii, ci din vânzarea bulbilor. Le-a etalat în propria grădină, dar din cauza preţului, considerat ridicol de ridicat de către grădinarii locali, straturile au fost devastate şi mulţi bulbi furaţi. De aici tragem concluzia că până şi cele mai frumoase afaceri din lume au prin dulapuri un schelet de furtişag.

Tot în secolul al XVI-lea, şi tot olandezii au lansat pe piaţă morcovul portocaliu, până atunci soiurile variind între gălbior şi vineţiu. Sper că nimeni nu se va mai simţi vinovat că pune pe masa de Paşte sățioasa salată de boeuf, morcovul umblă şi el vopsit, în ton cu ouăle. Tot pe atunci, glumeţ secol, olandezii au inventat și ginul. Toate bunicuţele le sunt și azi recunoscătoare, ‘tonicul’ e un afrodisiac universal pentru vârsta a treia. Un bar fără gin e ca rima poetului fără strop de vin.

În loc să mă fi răsfăţat cu nectarul zeilor, dulce şi cuminte, atârnându-mi de urechi ondulaţiile vocale ale lui Luigi Ionescu, iată-mă alunecând pe vrăji de ienupăr, până la băuturile sucitoare de minţi şi închinătoare zeului Lămâie! Aspră decădere! M-a lăsat în suferinţă, cu turul pantalonilor zdrenţuit. Sucul mamii lui de ienupăr!

What tulips?

Dar să mă întorc la gingăşii. Călătorind printre olandezii lui 1900, n-am putut sa nu mă las fermecată de florăriile ambulante. Coşuri imense de flori, vânzători gălăgioşi, concurenţă acerbă. Fiecare vânzător îşi striga marfa în gura mare, vânzând urechilor trecătoare biografii demne de lumea, încă timidă, dar ameţitoare a filmului.

‘A lui era cea mai frumoasă’, ‘a lui cea mai parfumată’, ‘a lui era prinţesă’, ‘a lui era regină’, ‘a lui era mai voinică’, a lui, a lui, a lui …
Fiecare vânzător promitea un colţ de rai. Banii erau puţini şi cheltuiţi, fără imaginaţie, pe mâncare. M-am oferit, așa sărac, călător prin timp, să le dau o mână de ajutor, pe gratis. Omul a considerat dintotdeauna ajutorul o muncă acceptată în forma ei curată, nesulemenită de tentaţia banului. Mi-au umplut coşul, pe care îl purtam după mine, la piaţă, cu lalele şi, cu o palmă prietenească, lipită de fund, m-au împins în calea reticenţei plimbăreţilor.
– Sunteţi atât de frumoasă, doamnă, frumoasă cum poate doar lalelele ar putea … iar buzele vă sunt catifelate şi pline de viaţă, ca nişte petale de … Lalele roz? 6 fire? 25?! Aaaa, doriți niște aranjamente pentru dineu, am înţeles … sigur, livrăm la domiciliu.

Poezii scriu grădinarii, florăreasa ce-și făcuse loc ad-hoc în mine le purta vorbele pe brațe, să le facă auzite.

– Şi eu şi florile vă mulţumim, fără zâmbetul dumitale, domniţă, bobocii nici nu ar mai îndrăzni să-şi arate faţa!
Am vândut lalele galbene, pentru spice în păr, roşii, pentru patima ochilor îndrăgostiţi, albe, pentru visele premature, de mireasă. Oamenii cumpărau pentru că începuseră să se vadă în flori, şi nu pentru că li se ofereau psalmi de închinăciune florilor, ci pentru că erau îmbiați de nectar demn de rigorile zeilor. Degeaba iubeşti, în scriitură, floarea dacă nu o faci cu gândul la sufletul celui ce îi gustă parfumul şi o strânge la piept. Când şi-au umplut buzunarele, vânzătorii de flori m-au alungat din oraş. Nu pentru că aş fi vândut mai multe flori decât ziua lor de lucru, ci pentru că rămăsesem cu una, greu de dezrădăcinat din piept. Precum florile, nici ideile nu le păreau frumoase dacă nu erau întru totul ale lor.

Odată ieşită de pe piaţă, s-ar fi putut considera că ideea aparţinuse de fapt cuiva din popor. Voluntariatul primilor sfătuitori în afaceri a sfârşit chiar şi mai rău. Eu am trăit să consemnez.

Asemeni lui Fanfan la Tulipe și eu am fost păcălit să mă înrolez în armată, pentru un grad cu atitudine fruntaşă, dar imediat după beţia de primire am fost trimis în linia întâi, pe front. Vai ce laleleală!

fanfan_la_tulipe

Gérard Philipe in Fanfan la Tulipe, 1952)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.