Podul de piatră s-a dărâmat

bridge vintage

Abia o îngropasem pe Buna. Buna ne luase de suflet după o epidemie de holeră. Se stinseseră toţi, unul câte unul. Acum plecase şi Buna, după nişte urme de zei. Ne iubeam şi-i promisesem pe patul de moarte să nu lăsăm insula să moară, acolo îngropaseră străbunii tot ce simţiseră. Într-o dimineaţă, pe când soarele nu se ridicase încă de pe creştetul ierbii, Evol m-a anunţat că pleacă, pleacă să vadă din ce e făcută lumea şi să aducă măcar un strop de speranţă înapoi. Am plâns să mă ia cu el dar a rămas neclintit, nu ştia ce primejdii îl aşteaptă. A jurat să se întoarcă, noi insularii cu atât rămăsesem, cu silabele din cuvânt.
Au trecut ani şi Evol nu s-a mai întors. L-am crezut mort. Pe când ardeam crengi să le cer îngăduinţă zeilor un paloş de foc căzut din cer a pus la pământ coliba. M-am ascuns în peştera unde ne adăposteam de frică. Acolo, în cârpele pline încă de păduchi, l-am visat, înconjurat de femei şi de copii, fericit şi fără amintiri. Viaţa se ştersese de mine pe mâini.
Plânsetele încetară în palat. Evol îşi dusese la groapă regina. Niciodată nu fusese mai singur, deşi … deşi în inima lui fusese loc şi pentru Agard, dar o trădase. Ajuns între oameni se lăsase furat de bogăţie şi vise uşor de împlinit. Acum avea nevoie de Agard, mâine se va întoarce.
Evol porni din zori lucrul la podul peste râul ce îşi trăgea acum răsuflarea din infern. Când plecase apele erau înalte de un genunchi şi cuminţi. Acum erau rapace şi învolburate, înghiţiseră jumătate de insulă. Agard îl privea din acelaşi loc unde o lăsase cu atât amar de vreme în urmă. I se înneguraseră ochii precum apele întunericului dar îşi păstrase faţa senină. Cum se apropia podul să tragă insula de mână, se năpustea peste noapte din munţi o vâltoare aşa straşnică că spulbera şi piatră şi om. După mai multe tentative Evol îşi strânse oamenii şi hotărî să se întoarcă în cetate. Numai el ştia câtă nevoie avea de ea dar poate fericirea ei era acolo, departe de el, ea încă îl mai credea un om bun. Zeii hotărâseră, aşa era mai bine.
Dintre chiuiturile de bucurie ale sclavilor se ridică un bătrân, fără prea multă viaţă rămasă în vene dar cu sufletul brav.
– Podul se năruie pentru că-l construieşti pentru tine, nu pentru ea. Când îi vei simţi durerea atunci piatra nu se va mai mişca din cale.
Evol a chemat oamenii înapoi. Ea merita să se bucure de oameni, fusese orb. Podul se lăsă să cadă istovit pe celălalt mal în trei zile. Agard aştepta un cuvânt. O fascinau oamenii dar în lumea ei rămăsă orfană păstrase loc doar pentru el.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.