Uşi fără vizor

door closed

Cum e să stai în faţa unei uşi care nu se deschide niciodată? Pe lângă chin iadul e primitor, abia aşteaptă să te ia în braţe şi să-ţi vâre nişte smoală pe gât. Mă depărtez resemnată, dar paşii mă aduc, iar şi iar, în faţa aceleiaşi uşi, timpul îşi iese din minţi şi toată comunitatea zodiilor aşteaptă să-mi ridic pe umeri berbecul şi să trec dincolo. Dar eu nu pot. Uşa e frumoasă. E ruginită, însetată de ulei pe la încheieturi, dar lemnul e lucrat frumos, cu albitură în adâncime, canelurile fine s-au îmbrobodit cu amăreala vremii şi desenele nu se mai dezbracă în amănunte, ci ascund, cu înţelepciune, taine, lăsând ochiului doar un pic de cochetărie, cât să trezească, cât să incite. Paşii mă poartă îndărăt, precum animalul blajin e dus acasă de credinţa că într-o zi va fi răsplătit. Puşi la jug, uneori bătuţi, de cele mai multe ori mângâiaţi făţarnic, doar pentru ce mai au de dat, vaca, calul, boul, măgarul se întorc acasă. La ce bun o loialitate atît de completă şi de harnică în a reduce la zdrenţe spiritul sălbatic, impregnat la naştere?
Aşa şi dragostea scurmă în inimă şi-şi face cuib din care mai pleacă doar înzăpezită, dar se întoarce mai vrednică în aripi, gata s-o ia de la capăt, să renască în pui.
Nu a trebuit să-l văd decât o dată şi lava din mine s-a stins cu un sfârâit penibil, într-o găletuşă cu apă, dând din coadă ca o potaie la vederea unei coaste afumate de porc.
La 18 ani era prea tânăr. La 22 l-am găsit cu altcineva. S-a ocupat de carieră, a plecat să cucerească lumea, Ierusalimul viselor, să ispăşească în Golgota nerăbdării. Apoi a cerut răgaz pentru el însuşi, a prefigurat expediţii şi pentru alţii, s-a însurat, a făcut copii, a iubit, a trădat, a plâns, a izbândit, a anulat, a distrus, a pătimit. Nu s-a oprit niciodată la uşă. Când am bătut, timid, era cuprins de braţele altei amante, una mai abilă, mai voluptoasă, binevoitoare şi mută în principii. Una care oferea confort şi miracole fără oboseală.
Sunt oameni care nu deschid uşa prezentului, ci îl creează. Alţii habar nu au că uşa celulei nu le e prinsă în lacăte. Unii stau pe gânduri până le trece timpul. Mulţi îşi consolidează ambiţia de a nu încerca. Aproape că nu mai există curioşi. Alegem calea cea mai uşoară şi plângem în somn chiar şi pentru aceea.
Nu ştiu câţi paşi mai au răbdare să se lase întorşi din drum, dar de fiecare dată când plec îmi sunt mai puţin.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s