Şi-o puşchea pe limba ta …

spinach salmon canape

Ne-am luat din curiozitate. N-am făcut hârtii la primărie, de frica analizelor medicale. Mie îmi dădea palpitaţii seringa, lui lichidul. Mamei i-am ascuns detaliile, altfel ne-ar fi făcut programare la biserică. El e un tip introvertit, nu mi-a arătat niciodată adevărata faţă. Ne plictiseam teribil de frumos împreună. Eu îi ziceam … şi îi tot ziceam … până mă reîntorceam la ce-am zis dintâi, el tăcea. Privea pe fereastră, cât era rândul meu la telecomanda de televizor şi tăcea relaxant, până ajungea să tacă de-a dreptul enervant. Când deschidea gura, cuvintele ţinute, cu forţa, în întuneric ieşeau murdare, cu ciudă pe limbă, strecurându-se printre prejudecăţile danturii. Sâsâit, sufocând şerpeşte cenzura. Nu mă deranja că era desprins de subiect, ci că răspundea întrebărilor străinilor de pe stradă. Pe limbajul conjugal. Ajunsesem să aflu că mă doare capul de la baieţii care ridicau gunoiul şi când îmi tăiam unghiile, venea instalatorul să spele vasele. Dar mai ale dracului decât reclamaţiile de acasă erau sesizările din deplasare. Îşi instiga toţi prietenii să dea petreceri şi odată ajunşi acolo devenea blablagiu. Afurisitul vorbea pe nas! Când începea să emită păreri, simţeam cum îmi creştea, ţinut de braţ, de parcă s-ar fi ridicat pe vârfuri. Guri căscate, unele rujate anemic, misterios, altele de-a dreptul tendenţios, înghiţeau molatec fiecare vorbuliţă, ca să potolească un sec lăuntric.
Erau momente când credeam că am ratat să cer mâna unui preşedinte, dar intuisem de la început că i-ar fi căzut moralul, moale şi de cârpă, dacă aş fi adus vorba despre inel. Nările îmi fremătau, de indignare, iar inima mi se stafidea, dezgustată, în timp ce eticheta mă obliga să zâmbesc, cu gura plină şi să pretind că scobitoarea era pentru o frunzuliţă de spanac. Iar puseseră verdeaţă pe somon, deşi pentru digestie ar fi fost de-ajuns nişte roşii uscate la soare! Când se termina petrecerea, i se epuiza şi vocabularul. Nu l-am auzit niciodată lăudându-mi ţinuta, în somn nu se minuna decât de cât de frumos a rostit complimentele destinate altora.

De ce peştele ajunge să-şi dea duhul pe mămăligă, cu clăbuci de usturoi pe la gură, dacă nu din cauză de cârlig? De câte ori îşi rotunjeşte guriţa să strige ‘ajutor!’, cârligul înţelege ‘te omor! te omor!’.

– Iubi, cine-a mai ieşit la plimbare?
– Vecina mea suferă de simbioză, când cade curentul, usucă sâmburii la veioză.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s