Vieţi pe tipsii de argint XX

pearl-in-oyster-shell-3d-sterling-silver-charm-[2]-724-p

O perlă desprinsă de pe aţa timpului

Maria deschisese toate geamurile. Nişte năluci de vânt pândeau de după frunze, curioase dar purtând ruşine în picioare şi parcă nu le dădea nici sufletul ghes să intre desculţe. Nu încă. Ascultau liniştea noastră ca să găsească ceva de spus. Amuţisem ca nişte limbi de clopot date cu miere. Sorbeam încet din paharele biruite de gripă limonadă. Maria le doftoricea imunitatea, căci le clănţăneau dinţii la fiecare gură de gheaţă, frecându-le de nas o zdreanţă de lămâie şi-apoi le dădea pe la gură cu zahăr, ca să nu ne molipsească. Întotdeauna vărsa un degetar de lichior de lămâie în pahare, să nu ni se ducă frigul la inimă. Ne priveam pe sub gene zâmbind, ca nişte hoţi care au lăsat uşile vraişte dar n-au apucat să fugă mai departe de nişte tufe de oleandru şi acum sfidau lumina lanternelor pretinzând că sunt verdeaţă. Abia când am lăsat paharul pe măsuţă am văzut-o. O cutie din lemn trist, nu mai mare de un pod de palmă. M-am întors să cer încuviinţarea doamnei Otilia. A zâmbit din ochi şi asta mi-a înzecit curiozitatea. Înăuntru un săculeţ roşu de mătase chinezească, prins de umeri de nişte broderii cu magnolii şi crini albaştri şi guri strânse, galbene, gelozind pe toată lumea. Ridicând sprâncenele am tras de baiere şi am lăsat taina să-mi cadă în palmă. O scoică de argint, nu mai mare decât o nucă. Lucrătura era simplă, curată, striurile potrivite cu grijă, nimic pretenţios. Când am deschis-o toate cuvintele au căscat gura pe omuşor. O lacrimă de mare. O perlă. Valuri de verde şi albastru întunecate în furtună, o furtună prinsă în pumn de cine ştie ce marinar zeificat şi închisă în scoică. Era frumoasă şi nu se sfia să-ţi taie respiraţia. Am dat s-o mângâi dar am oprit degetul în aer, parcă nu se cuvenea.
– Aşteaptă s-o atingi copilă, perlele fără căldura sângelui îşi pierd strălucirea, aura asta de lumină de lună, cad în nelinişti mate, fără destin.
Perlelor nu le e dat să trăiască singure, pe ascuns ele îşi caută şi-n ape tulburi rostul pe lume.
– Leon era profesor. Tată-său îl trimisese să studieze la Paris, îl voise cât mai departe de fustele mamă-sii căci fiind cel mai mic dintre băieţi, Domnul îl pricopsise cu trei, fusese alintat şi cocoloşit de cucoane: nevastă-sa, mătuşile şi mama-soacră. Ceilalţi doi băieţi se ţinuseră de dumnealui şi acum unul era maior în armată iar celălalt ducea pe umeri nişte daravere în politică. Leon le citea poezii domnişoarelor, făcând-o pe mă-sa să lăcrimeze, aşa că îl trimise în lumea largă, care pentru un suflet hâtru de moldovean era Parisul. Acolo putea să înveţe să pună poezia pe hârtie sau să se lase pus pe bidiviu de moravurile sofisticat de uşoare. Leon se întorsese nici una nici alta, un spirit cuminte dar săpându-şi albia adânc. Acceptă un post la Şcoala de băieţi şi-şi oferi serviciile şi unor publicaţii de literatură şi chinuri sociale.
La o serată la madam Istroviceanu o cunoscu pe Aurelia. Aurelia poate nu ştia a cânta la pian dar ştia cu certitudine cât era de frumoasă. Juca pe degete poftele burlacilor, ba smintise şi nişte minţi lăsate pe tânjală, de oameni însuraţi. Taică-său, mare en-gros-ist, îi promisese să dea un bal când o împlini fata 20 de ani, unul ca cele din poveste. Între timp însă Madame Chanel lansă eleganţa monocromă, linii oblice, privind pieziş la drăgălăşeniile derizorii. Aurelia se scutură de volane şi dantele şi se ridică pe tocuri sobre de femeie emancipată. Pentru că nu mai era la vârsta când aştepta bomboane de ciocolată, lăsă să-i scape neglijent, la un ceai, cum că era în căutarea unui şirag de perle care să se asorteze perfect cu noua ţinută venită de la Paris şi cel care o va cadorisi cu unul să-i placă îl va putea admira pe gâtul dumneaei la marele bal. Îşi va dărui chiar şi inima dacă după primele dansuri vor ajunge să se placă. Aşa forfotă nu mai simţise oraşul de la întoarcerea eroilor din război. Ba se zvonise că unii plecaseră până în China să aleagă dar ca de mireasă. Neguţătorii îşi strigau marfa pe trotuare. Toate tinerele ceruseră într-un glas şiraguri de perle. Până şi servitoarele, când ieşeau duminica la plimbare, purtau şiraguri de perle, boabe de sticlă date prin nişte albitură sidefie. Bărbaţii începură să-şi teamă buzunarele, totul începuse ca un moft dar insistenţa dovedea că femeile se plictisiseră să mai şadă graţioase pe canapele, ba unele începuseră să comenteze cu voce tare articole obraznice de prin jurnale.
Leon trimise scrisoare unui fost coleg francez, plecat într-o călătorie în India, cerând ajutor. Primi un pandantiv de argint, o cochilie sub care zăcea adormită o frumoasă din Mările Sudului. Îi transferă bunului prieten în cont două salarii, noroc că pusese nişte bani deoparte şi nici tată-său nu era zgârcit când era vorba de alocaţii. În fond el îi ceruse lui Pierre să aleagă ceva ca pentru sufletul pereche, iar francezii, se ştie, aveau gustul iubirii în sânge.
La moşie nu mai era loc de stat la soare de câte birje aduceau pachete frumos înfofolite. Aurelia fremăta ca o floare sărutată de soare pe rouă. Alese pentru bal un şirag la trei rânduri. Mai păstră suvenir vreo douăsprezece, restul le puse la vânzare la îndemnul bunică-sii, urmând ca din bani să înceapă construcţia unei şcoli de muzică pentru fete.
Leon fu surprins de cât de prosteşte se purtase în aşteptarea balului şi cât de calm păşise în sala luminată de sărbătoare. Gazda îl întâmpinase la uşă, şiragul de perle bogat, etalat la gât, o prindea de-o mână cu perfecţiunea. Zeiţă să fi fost şi nu ar fi strălucit mai mult. Pandantivul îl zări, cu capul uşor iţit de sub gulerul apretat al uniformei, la gâtul unei slujnicuţe care servea cafeaua. Râse vulgar, speriindu-şi tovarăşii de bârfe scolastice. Şi uită. La Ieşi intelectualitatea nu dădea semne de oboseală.
Victoriţa, slujnicuţa, se desprinse greu de cochilia de argint. O dădu de pomană unor măicuţe care bătură la uşa din dos a conacului pentru nişte ajutor pentru schit. Nu avea altceva mai frumos de dat lui Dumnezeu şi spera să primească la schimb un soţ harnic şi blajin, nu mânios cum fusese tată-său. Măicuţele la rândul lor o înzestrară pe Marina, o orfană crescută de ele de mică. Fata doar ce împlinise 18 ani şi pleca să-şi facă un rost. Avea ceva din cuminţenia medalionului. Marina fu angajată guvernantă pentru doi neastâmpăraţi, de una din cumnatele lui Leon. La o ieşire la iarbă verde Leon îşi pierdu liniştea şi pentru o vreme scepticismul. Perlele se rostogolesc prin lume până găsesc culoarea de piele care li se potriveşte.
Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi dar noi o să murim de foame dacă nu mă opresc, povestea asta îi pune mereu lacrimi în ochi Mariei noastre.
– Of, bată-ti să ti bată norocul doamnă, că tari îţi mai placi să mă năcăjăşti.
– Maria nu plânge înduioşată de norocul care a dat peste cazna prin viaţă a bietei orfane ci pentru Victoriţa, soră-sa, care a primit la schimb un beţiv care o iubeşte şi-n ziua de astăzi, i-a umplut curtea de copii şi de câte ori o supără îi mai cumpără de la târg câte un rând de perle.
Oh, cât de bine îmi era în acel râs …
Anii au trecut şi singurele perle pe care le-am pus la gât mi le-am cumpărat singură.

Notă: Umblă dezlegată şi dezbrăcată prin lume o vorbă rea cum că dacă dăruieşti perle ele aduc lacrimi şi necaz. Să nu faci rău, că atunci aduci necaz! Frumuseţea rece a perlelor aşteaptă mângâiere.

pearls woman

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s