Pesticide

cat lion

Locuiam în aceeaşi stare de spirit dar nu existau alţii mai diferiţi. Acolo unde el avea prea mult la mine nu fusese niciodată. Şi mă refer la minte. Iubea florile, eu nu ştiam să mă port în preajma lor. Şi cu toate astea eu îngrijeam de grădină. Singurul care se încăpăţâna să nu moară de mâna mea, eram o catastrofă în lumea plantelor de interior, era un cactus lăsat fără nimic de băut cu lunile deşi puteam să jur că murea de sete. Era singurul lui prieten. De multe ori, deranjând inopinat, aveam senzaţia că stăteau de vorbă. Golea pe ascuns borcanele de dulceaţă dar insista că-i fac rău fructele. Nu mă ajuta niciodată să le scot sâmburii. Mă evita de parcă ghicise în palmă nişte rujeolă. Ba venise cu ideea să ne vorbim în formule matematice. Crescusem cu plus şi minus. Aveam să aflu cât de trădător era epsilon. Şi delta. Şi ro. Şi toată mulţimea greacă, de la alfa până la omega, făcând ochi doar în calul troian.
Ştiu că la prima vedere matematica pare o ştiinţă exactă dar istoria ei ne dovedeşte că nu e aşa. De fizică nici nu mai vorbesc, cum dai de o formulă complicată, cât stai cu ochii pe demonstraţie, se deschide o fereastră în raţionament care strigă la tine că delta e 2.93, formidabilul psi e 1.16 iar excentricul lambda variază între 2.5 şi 6.4 .’De unde ai scos toate astea?’, te răsteşti furioasă. ‘Empiric baby, m-am căznit în laborator’, îţi răspunde fizica înainte de a se simplifica şi a-şi lua o formă mai curată, mai de duminică. Deşi pentru fizică duminica nu contează, Dumnezeu o fi având nevoie de odihnă dar fizica îşi lichidează energiile brownian şi se încarcă şi de la umbră şi de la soare.
Ne înţelegeam precum un surd la nevoie cu mutul care-i bate în perete codul Morse. Şi asta nu era tot. Îmi umbla prin gânduri. Uneori lăsa aşa un deranj că-mi trebuiau zile întregi să restabilesc ordinea. Fura episoade întregi din vise. Apoi s-a întâmplat să mă trezesc pe când îmi căuta prin dulapuri. M-am prefăcut că nu văd. Răscolea tot, apoi aşeza oarecum la loc. Nu reuşea aidoma, dar îşi dădea silinţa. Cred că voia să ştiu dar să nu pot face nimic. Cine m-ar fi crezut? Ce dovezi aş fi putut să aduc? O şosetă mutată cu 2 cm mai la dreapta? Un sutien pe care eu însămi l-aş fi putut lăsa pe jos? Pe întuneric îşi pierdea timiditatea. Uneori mă lua în braţe şi rămânea aşezat cu mine în pat ore bune. Cum dădea ochii cu bună ziua vampirul din ochi se ducea la culcare, iar el îşi reintra în pielea cu miros de naftalină de la academie. Mi-am zis că l-or fi strângând pantofii de nu dădea ghes din îndrăzneală, am dat la o parte prejudecăţile şi m-am apucat să-l curtez. Aoleu ce tărăboi! Vorba cântecului: ‘dai într-unul, ţipă amândoi’. Nu, nu şi nu. NU era nimic între noi, NU avea să fie niciodată nimic între noi şi să NU-l mai deranjez.
Locuim în aceeaşi stare de spirit, pariez că dacă închid ochii iar îl prind cu mâna în chiloţi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s