Stop

shoulder driving

Pe vremea când nu conta atât de mult dacă ţineai sau nu drumul drept, pe când ocolul avea curajul să te calce pe bătături apoi să-ţi vâre cotul între coaste ca să-ţi arate cine ştie ce frumuseţe de clădire pentru care nu ai avut niciodată ochi, pe vremea aceea circulam rezemându-mă leneş pe intuiţie. Alţii îşi spuneau că se lasă la mâna sorţii, apelau la căutatul în gunoiul de cafea sau trasul cu ochiul în globul de sticlă. Maşina nu se plângea, dacă ţăranul îi dă calului fân, fierul se ostoieşte cu ulei, apă şi benzină. Băteam străzile. Uneori căutam … şi nici eu nu ştiam ce.
Mi s-a întâmplat ca pierdută ca o pasăre fără pene să cred că am intrat pe sens unic. Am văzut roşu în faţa ochilor. Ce-i asta? Mi-a sărit inima din piept? Mă căutam de puls. Era tot acolo – acces interzis! Strada îmi dădea un şut să ies afară. Am dat înapoi. Trecătorii, proprietarii de case, copiii ieşiţi la joacă, nesimţiţii care îmi bătuseră în geam pentru bani cu câteva minute în urmă priveau ironic, strigau vulgar, scoteau pe tarabă glume calde, abia ieşite din cuptor. Începusem să mă întreb dacă semnul cerea linişte sau chiar ţinea să mă trimită acasă. Unele zile par de dimineaţa până seara numai sâmbete.
A treia zi am găsit în cutia poştală o fotografie cu mine şi păcatul pe fundal – sensul interzis. Am pus-o la oglindă să-mi aducă aminte să nu mai dau pe acolo. În a patra zi am primit o înştiinţare cum că s-a luat la cunoştinţă că încercam să forţez un sens interzis. Apoi am primit o scrisoare în care mi se explica frumos că locul nu era de mine. Nişte ameninţări pentru că mutam anarhia pe străzi. Nişte somaţii să renunţ să mai dau târcoale. Scrisori redirecţionate de la cetăţenii cărora le tulburasem liniştea. Am pus pe hârtie o scuză de bun gust, asigurând pe toată lumea că am înţeles. Scrisorile însă continuau să sosească. Aveam dubluri, tripluri, cvadrupluri şi aşa mai departe. Reciclam mai mult decât foloseam. Am apărut în presa locală, în revistele de umor şi pe un afiş de pe stâlpul din faţa postului de poliţie. M-am jurat în direct, la televiziunea locală, să nu mai caut asfalt pe acolo. Am tipărit pe coli A4 varianta mea de: ‘Am înţeles!’ şi le-am lăsat să-mi cadă pe urme peste tot pe unde m-au purtat paşii. Am început să primesc amenzi. Eram unicul infractor cunoscut în oraş. Am contestat prima amendă dar am pierdut în instanţă. De atunci le plătesc. Şi pentru că păstrez chitanţele circul exact pe unde îmi place. Chiar şi peste căcăciosul lor de acces interzis.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s