Câine la uşă

four-cats-around-an-aquarium-Alfred Brunel de Neuville

( Four cats around an aquarium by Alfred Brunel de Neuville)

 

Bunicul o botezase Speranţa şi înainte de a împlini un an părinţii îi fugiră de acasă. „Erau prea tineri pentru a trece din nou prin creşă şi grădiniţă, abia de terminaseră şcoala”, îi spusese bătrânul.
Acum, la nici 40 de ani, era văduvă. Nu se putea nume mai făţarnic! Şi mai era şi negrul. Culoarea nu i se potrivea deloc, îi accentua paloarea naturală şi îmboldea rujul, scăpat pe buze, să se manifeste vulgar. Prefera rozurile decolorate sub care ascundea, ca să nu alieneze prejudecăţile, lenjerie rosie, s-o ardă în focuri, căci mintea îi rămăsese nostalgic de murdară după răposatul. Decenţa îi păstra pe umeri o jachetă la un rând de nasturi, de un negru reparator, buclat. Nu înţelegea durerea expusă lucrativ, vânând cu puşca la ochi simpatie, strigătele erau rânjete de culori, departe de pace şi moarte. Viaţa era puţină, la ce bun să faci ocoluri? Oamenii fac din văduve semne giratorii, le privesc , dau din cap cu respect dar stau cu ochii pe ieşire, traşi fiecare de treaba lui. Ele rămân ca nişte ciori sperietoare de grâu, îndrăgostite de pâine dar ţinute departe de făină. Un câine din vecini prinsese obiceiul să-i latre la uşă. Prefera bipezi conectaţi la sonerie. Oamenii asociază mârâielile cu resentimente deja inflamate. I-a lăsat de mâncare pe la alte uşi, l-a şi lătrat, pricopsindu-se cu o amigdalită, l-a ameninţat cu bastonul, unul care refuzase invitaţia în sicriul bunicului. Câinele se întorcea pentru încă o reprezentaţie … şi încă una … şi încă una … Încercase să-l atragă în casă. Era precaut. Unsese balamalele cu slănină. Nimic nu-l îndupleca. Căuta ceartă! Cu lesa, nu cu lumânarea. Dimineţile o transformau încetul cu încetul într-o arătare nevrotică, renunţase să mai poarte bigudiuri pentru că îi clănţăneau în cap când începea să înjure potaia. Vărsa cafea pe farfurioară, mâna îi tremura pe cratiţă până la umăr, năruind orice gând bun de omletă. Trăia cu antidepresive deşi ar fi preferat un om. De unde oameni? Dădea numai peste cetăţeni ocupaţi.
Se îmbrăcase în alb, clinic, pacifist. Hotărâse să pună casa la vânzare. Deschise uşa aproape înţepenită după calvarul izolării şi îi dădură lacrimile. Câinele zăcea otrăvit pe preşul plin de praf. Nu era ea genul care să se expună pentru un prieten, dar pentru un duşman centura de siguranţă nu avea importanţă. Începu să tremure disperată, în sfârşit găsise în beci nişte Verde de Paris. Cine îi furase plăcerea? Trebuie să fi fost o pisică! Umblau fără ruşine, miorlăindu-se în călduri, frecându-se de ferestre, implorând un scărpinat între urechi. Miji ochii. Le pusese deja gând rău. Îi lăsaseră mortul la uşă ca pe un trofeu, obişnuiau să aducă şoareci sau porumbei. Cu câinele ăsta făcuseră o greşeală. N-o îmbună nici speranţa prostească că o să se ocupe de înmormântare. Ştia despre înmormântări, ale ei aveau haz. Şi bunicul şi răposatul zâmbeau pe piatra funerară. Numai popa se declarase revoltat de clovni şi de numerele de striptease. Congregaţia boci satisfăcută până la capăt.
Îl înveli în preş şi plecă să plătească avansul pentru coşciug şi cruce. Opri la măcelar pentru nişte oase, în caz că apăreau rude dezinteresate. Nu se zgârci la smântână şi motocei. Avea timp să ia notiţe la priveghi, dar despre acvariu nu avea să sufle o vorbă până la înmormântare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s