– Doctore, nu mă mai îndrăgostesc în primăvară,
de două toamne putrezeşte sus, pe ram, un măr domnesc,
înmuguresc steril, scoarţa debilă mă face de ocară,
stropi de lumină se sinucid, sub frunze, când mă părăsesc.
Obişnuiam să tremur în braţele ploii,
să mă-nfăşor în suliţele soarelui ca-ntr-un corset,
urcam în mine un ecou de munte, lăsam văii
stoluri de strigăte, pe flori nectarul obosea, ca după un banchet.
– Descheiaţi-vă sufletul, încerc să vă ascult,
îmi spuse bunul doctor, zâmbind ca unui pacient inept,
poate-aţi răcit sau aşteptaţi prea mult …
nu aveţi puls, cred că vă bate inima sub sternul altui piept.
Reclame
