Căutându-l pe Neom

under skirt

Venim pe lume urlând. Nu de dragul Cuvântului şi al Luminii, ci pentru că vrem înapoi. Zemuiţi, hrăniţi fără să ridicăm un deget, lumea e la început doar o voce de radio, cu topic necunoscut. Pe dinăuntru facem nişte valuri, dacă avem chef, dacă nu, nu e nevoie să facem nimic. Când mama te dă afară din casă, c-aşa i-a zis ei un antrenor de suflete frumoase, că trebuie să le faci vânt puilor, la un moment dat, ca să înveţe să zboare, te revolţi, ţipi, poate erai menit să înoţi, nu să te scuturi de pene. Te mai şi şterg repede pe la gură, să nu se înţeleagă dacă cumva înjuri. Oamenii ăia în albastru vor să dea numai note maxime, nu de dragul umanităţii, ci ca să nu piardă procente din salariu. Plângem şi de foame, dar cel mai mult ne dorim spaţiul locativ personalizat înapoi. Unii rămân obsedaţi toată viaţa cu cererea de pământ, alţii îşi cumpără case, flămânzi de atenţie, iar legea face coadă la ochelari. Unele mame, pierdute cu duhul, manifestă bunăvoinţă şi recreează universul de dinainte de Big Bang: întuneric, linişte, interes scăzut. Se numeşte ‘camera ta’. Dacă faci pe-a prostul şi continui să-ţi cureţi plămânii, ţi se face cadou o lumină de veghe, un fel de speranţă de miner blocat în subteran. Mama m-a blagoslovit cu un acvariu, ca să rezolve şi problema prietenului imaginar de mai târziu. Peştişorul era mic, neliniştit şi lipsit de minte. Semăna cu un bisturiu şi asta îmi răscolea amintirile de început, deşi încercam să nu mă manifest defavorabil. Era singurul care îmi înţelegea tăcerea. Ca şi mine, era ocupat toată ziua cu balonaşele de salivă, un sport pentru fălci, cuminte şi de literatură. De hieroglifele alea umede nu se ocupă nimeni. Îl numeam ‘chestia aia’ pentru că nu ştiam încă că şi eu aveam un nume numai al meu, deşi ai mei repetau unul dintre cuvinte la nesfârşit, măscărindu-mă. Credeam că le ajunsese la os şi aşteptau să mă duc, neforţat, înapoi de unde venisem. Nu aveam însă telecomandă, ca să mă pot apropia de Stargate. Prima traumă majoră a venit de la bucătărie. În timp ce îmi torturam gingiile cu biberonul, mama a despicat nişte burţi de peşte, după care, clătiţi, i-a aruncat în tigaie, la prăjit. Am plâns atât de mult, că au chemat doctorul. Mi-a dat o linguriţă cu apă, ce mirosea la fel de urât ca mine, uneori, ca să nu mă mai învineţesc, crezând că mă apucasem de crampe. Mama nu e din cale afară de  isteaţă, răspunsul ei, pentru orice problemă, e încă un supliment de mâncare, dar văzuse că stăteam cu coada ochiului, înspăimântată, pe tigaie şi mă făcuse să gust. Am scuipat tot. Mă blagoslovise cu un prieten şi acum mi-l dădea să-l mănânc! Tata a limpezit apele, coborând cotele apelor Dunării: ‘Peştele nu e om, fiule! Dacă strâmbi din nas, o să primeşti toată viaţa doar fiertură de spanac!’. De-atunci am început să-l strig pe-al meu Neom.
A doua traumă majoră mi-a dat târcoale chiar înainte de bacalaureat. După o noapte în care făcusem cunoştinţă cu un alt prieten neom – băutura, am intrat în casă, pe furiş, să nu mă simtă mama. Are mirosul, ca şi somnul, iepuresc. Cu pantofii în mână, mi-am făcut vânt, din uşa dormitorului, direct în pat. Aşa o scârţâială nici în filmele cu arcuri şi săgeţi nu s-a mai pomenit! ‘Dorinuş, tu eşti?’ am auzit-o pe mama şi mi-a înţepenit mâna, împiedicată în mânecă. Am strigat ‘Eu’ la repezeală şi am aşteptat să-i cadă capul pe perna tatei. Sforăiau precum două boxe uitate pe curent, când ţi-ai terminat treaba, dar încă te mai joci cu microfonul. În tensiunea aia vecină cu gălăgia, iapa lui mutu’ ne mai lipsea!
Am început să mă agit. Neom dispăruse! Am răscolit verdeaţa, scoicile cu urechi borcănate, maşina de făcut bulbuci. Nimic. Neom nu era nici viu, nici mort, era dispărut. I-am trezit pe mama şi pe tata şi i-am ameninţat cu autopsia, dacă îl înghiţiseră. Au început să bocească, îmi iubeam mai mult peştele decât părinţii. Intenţionau să mă dea spre adopţie. Am chemat poliţia. Mi-au trimis un psiholog, specialist în depresii la pierderea animalului de casă. L-am dat dracului, nu pregăteam decoraţii pentru un erou, îi căutam măruntaiele în tranşee. M-au sunat cei de la Pixar să-mi dea sfaturi, recomandaţi de găsirea lui Nemo. Nu mă duceam eu, după broaşte ţestoase, până în Australia … Mă gândisem, totuşi, să-mi iau un crab, s-o ciupească pe mama când schimbă apa. Aoleu, dacă l-a scăpat în chiuvetă, pe scurgere? Brusc mi s-au înceţoşat privirile şi parcă am văzut o stafie bătând din coadă. Era Neom! Idiotul se ascunsese în nisip. Şi el sărmanul simţea, uneori, nevoia să se întoarcă la mă-sa … L-am certat, dar m-a privit cu ochi blegiţi, moleşiţi de transă şi atunci am înţeles, toţi îţi vor numai binele, când te trimit la mă-ta.

Reclame

Un gând despre “Căutându-l pe Neom

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s