Căutându-l pe Neom

under skirt

Venim pe lume urlând. Nu de dragul Cuvântului şi al Luminii ci pentru că vrem înapoi. Zemuiţi, hrăniţi fără să ridicăm un deget, lumea e o voce de radio cu topic necunoscut, înăuntru faci nişte valuri iar dacă nu ai chef de nimic, nu faci nimic. Când mama te dă afară, c-aşa i-a zis ei un antrenor de suflete frumoase, că trebuie să le faci vânt puilor ca să înveţe să zboare, te revolţi, ţipi, poate erai menit să înoţi nu să te scuturi de pene. Te mai şi şterg rapid pe la gură, să nu se înţeleagă dacă înjuri. Oamenii ăia în albastru vor să dea numai note maxime, nu de dragul umanităţii ci ca să nu piardă procente din salariu. Plângem şi de foame, dar cel mai mult vrem spaţiul locativ personalizat înapoi. Unii rămân obsedaţi toată viaţa cu cererea de pământ, alţii îşi cumpără case, flămânzi de atenţie, iar legea face coadă la ochelari. Unele mame, pierdute cu duhul, manifestă bunăvoinţă şi recreează universul de dinainte de Big Bang: întuneric, linişte, interes scăzut. Se numeşte ‘camera ta’. Dacă faci pe-a prostul şi continui să-ţi cureţi plămânii ţi se face cadou o lumină de veghe, un fel de speranţă de miner blocat în subteran. Mama m-a blagoslovit cu un acvariu ca să rezolve şi problema prietenului imaginar de mai târziu. Peştişorul era mic, neliniştit şi lipsit de minte. Semăna cu un bisturiu şi asta îmi răscolea amintirile de început deşi încercam să nu mă manifest defavorabil. Era singurul care îmi înţelegea tăcerea. Ca şi mine, era ocupat toată ziua cu balonaşele de salivă, un sport pentru fălci, cuminte şi de literatură. De hieroglifele alea umede nu se ocupă nimeni. Îl numeam ‘chestia aia’ pentru că nu ştiam încă că şi eu aveam un nume personal deşi ai mei repetau un cuvânt la nesfârşit, măscărindu-mă. Credeam că le-a ajuns la os şi aşteptau să mă duc neforţat înapoi. Nu aveam însă telecomandă ca să mă pot apropia de Stargate. Prima traumă majoră a venit de la bucătărie. În timp ce îmi torturam gingiile cu biberonul mama a despicat nişte burţi de peşte şi i-a aruncat în tigaie, la prăjit. Am plâns atât de mult că au chemat doctorul. Mi-a dat o apă care mirosea urât, ca să nu mă mai învineţesc de la crampe. Mama nu e foarte isteaţă, răspunsul ei pentru orice e încă ceva de mâncare, dar văzând că stau cu coada ochiului înspăimântată pe tigaie mi-a dat să gust. Am scuipat tot. Îmi făcuse rost de un prieten şi acum mi-l dădea să-l mănânc. Tata a limpezit apele, coborând cotele apelor Dunării: ‘Peştele nu e om fiule! Dacă strâmbi din nas o să primeşti toată viaţa doar fiertură de spanac!’. De-atunci am început să-l strig pe-al meu Neom.
A doua traumă majoră s-a întâmplat înainte de bacalaureat. După o noapte în care făcusem cunoştinţă cu un alt prieten neom – băutura, am intrat în casă pe furiş, să nu mă simtă mama. Are mirosul, ca şi somnul, iepuresc. Cu pantofii în mână mi-am făcut vânt din uşa dormitorului direct în pat. Aşa o scârţâială nici în filmele cu arcuri şi săgeţi nu s-a mai pomenit! ‘Dorinuş, tu eşti?’ am auzit-o pe mama şi mi-a înţepenit mâna, împiedicată în mânecă. Am strigat ‘Eu’ la repezeală şi am aşteptat să-i cadă capul pe perna tatei. Sforăiau precum două boxe uitate pe curent, când ţi-ai terminat treaba dar încă te mai joci cu microfonul. În tensiunea aia vecină cu gălăgia, iapa lui mutu’ ne mai lipsea!
Am început să mă agit. Neom dispăruse! Am răscolit verdeaţa, scoicile cu urechi borcănate, maşina de făcut bulbuci. Nimic. Neom nu era nici viu, nici mort, era dispărut. I-am trezit pe mama şi pe tata şi i-am ameninţat cu autopsia dacă îl înghiţiseră. Au început să bocească, îmi iubeam mai mult peştele decât părinţii. Intenţionau să mă dea spre adopţie. Am chemat poliţia. Mi-au trimis un psiholog, specialist în depresii la pierderea animalului de casă. L-am dat dracului, nu pregăteam decoraţii pentru un erou, îi căutam măruntaiele în tranşee. M-au sunat cei de la Pixar să-mi dea sfaturi, recomandaţi de găsirea lui Nemo. Nu mă duceam eu după broaşte ţestoase până în Australia … Mă gândisem totuşi să-mi iau un crab, s-o ciupească pe mama când schimbă apa. Aoleu, dacă l-a scăpat în chiuvetă, pe scurgere? Brusc mi s-au înceţoşat privirile şi parcă am văzut o stafie bătând din coadă. Era Neom! Idiotul se ascunsese în nisip. Şi el sărmanul simţea uneori nevoia să se întoarcă la mă-sa … L-am certat dar m-a privit cu ochi blegiţi, am înţeles, toţi îţi vor binele când te trimit la mă-ta.

Anunțuri

Un gând despre “Căutându-l pe Neom

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s