Murmure seci

girl alone

Ploua, dar nici măcar nu avusese curajul să dea drumul la furtună. Ploua cu zgârcenie, firimituri de apă când sufletul îţi murea de sete. Mi s-a făcut greaţă să mai cerşesc nişte optimism şi am ieşit afară. Am deschis uşa primei cafenele cu neoane lipsă şi am lăsat căldura dinăuntru să mă înghită pe nemestecate. Înăuntrul ploii îmi rămăseseră nişte gânduri, nu m-am uitat înapoi, obosisem să mai stau agăţată de umbrelă. Mesele erau joase şi supravegheate de veioze. Mâinile rezemau marginile, cuminţi. Buzele se atingeau din când în când peste mese. M-am ruşinat de cât de poftă îmi era. Dar eram singură, nu mai era nimic de luat de acasă. M-am retras într-un colţ, să nu deranjez. Nu eram sigură pe mine. Când barmanul şi-a aruncat cârpa de şters mesele pe umăr şi a venit înspre mine cu paşi hotărâţi, am crezut că mă va lovi cu un fel de mustrare înainte de a mă arunca afară. Ceilalţi ochi nu aveau loc şi pentru mine. Mi-a întins un meniu şi am început să râd deşi făceam eforturi să înghit sunetele. Şi-a dus degetul la buze supărat. Cafeneaua avea nume de buletin ‘Adam şi Eva’, numai dracul sau frumos spus – ispita – mă vârâse în aşa necaz. Unde să mai fug? Barmanul s-a uitat spre uşă citindu-mi intenţia în priviri, eram prizonieră la vama dintre două tristeţi şi îmi pierdusem demult dreptul de a cumpăra bucurie. Am comandat în schimb un lichior de ouă. Era mai bizar în aparenţă chiar şi decât mine dar era o ambrozie de fete, nu de zei calculaţi şi vicioşi. De fete bătrâne cu singurul viciu ajuns virtute. Barmanul şi-a luat berea şi s-a aşezat cu mine la masă, dacă nu eram doi nu se aprindea veioza. Şi-a sprijinit obrazul ciupit de plictiseală într-un cot şi s-a apucat să descifreze ceva din mine. Am închis toate ferestrele şi am tras jaluzelele. Zâmbea ironic, văzuse ceva falsuri la viaţa lui. I-am mângâiat mâna ce desena contururi simple pe masă, nu ştiam cum să spun altfel ‘mulţumesc’. S-a mirat dar nu s-a ridicat să plece. Mă aştepta. Îmi lăsa timp să mă uit în jur. Nici nu ştiam dacă fusesem şi eu odată aşa. Era un tablou al fericirii? Nu ştiu nimic despre cuplu dar pot să mă plâng la nesfârşit de singurătate.
Cunoscusem bărbaţi care vorbeau, cu drag de cuvinte, de voci, de gălăgie. La curea le zornăiau precum brelocurile promisiuni de nelinişte şi bucurie. Mânată de la spate mă făceau să turui vrute şi nevrute. Cel mai tare mă durea că mă auzeam fără să înţeleg nimic. Nu găseam nici un loc liber să mă aşez, deşi iubeam larma nu mă regăseam în gălăgie. Şi apoi cerurile s-au deschis, soarele şi-a tras o eclipsă pe faţă şi cât toată lumea a stat cu ochii pe silueta rotundă să nu dispară, mi-a căzut din singura speranţă de rai un foton, o singură vocală de înţelepciune. Am crezut în veşnicie dar lucrurile şi minţile surghiunite de acolo sunt efemere, cine ar putea întreţine aici pe pământ oroarea eternităţii?
Se desprinsese dintre toţi ceilalţi, oamenii mă credeau nebună, nu găsisem frumos decât în el. Tăceam împreună. Era atât de bine! Când vorbeam era despre tot şi despre toate, alergam în jurul lumii fără teamă pentru ceara topind sub aripi. Călătoream în alte cărţi, în alte ţinuturi, dar ne aşteptam la gară, lacomi de poveşti. Aveam fiecare lumea noastră şi abia aşteptam să le întindem împreună. Rute noi se năşteau între noi şi distanţele se jucau în metri. Dar când am construit primul drum am pierdut din frumuseţe. Am simţit că obosesc uşor şi am căutat să văd dacă nu am vreun piramidon rămas prin geantă. Aveam nevoie de mai mult, de la farmacie mi-au dat un beţişor pe care am văzut singurele linii paralele din viaţa mea. Nu fericirea ci mirarea virgină ar trebui să poarte un nume. Am râs împreună, am plâns împreună, am plecat visând şi am adormit împreună. Undele extazului ne ţin de foame pentru săptămâni, luni chiar. Călătoresc prin noi ţinându-se de mână. Apoi povara fericirii s-a lăsat greoi pe mine. Nu-mi mai era bine dar găseam încă alinare în tăceri. Lumile care încercaseră să-şi erodeze malurile simultan nu reuşiseră să se încheie la nasturi. Altădată tăcerile noastre ascundeau mesaje vii şi chipuri senine de cuvinte. Acum a mea se rănise şi striga după ajutor. Lângă mine era însă o tăcere goală, un ecou. Îndrăgostită încă de lumea mea, gata să împartă cu mine vederile din călătorie, dar toate îmbrăţisările erau de vânzare. M-am milogit pentru ele şi când primeam câteva adormeau repede şi se trezeau alienate de uitare. Mă strângeam singura între palme, adormeam căzută pe jos, epuizată fără să fi obosit. Ce ştiu eu despre cuplu? Nimic, dar am experienţă cu singurătăţile. Aşa am învăţat că am suflet, că sufletele rezonează acolo unde minţilor le e imposibil să umple golurile. Era aproape imposibilul ce căutam eu în tăceri.
Am ieşit în singurătate, tăcerile goale sunt cel mai cumplit blestem.
Acum ieşeam în ploaie. Era tot acolo. Cerusem nota de plată simţind că e de datoria mea să spun ceva frumos, să spun că am să revin. Ploaia habar nu avea de singurătăţi. Poate era mai bine să opresc doar la biblioteci, gusturile calde nu duceau nicăieri.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s