Această poezie a fost scrisă de praful de pe tobă din vina comună a femeii de serviciu, care a neglijat să-l îndepărteze de dimineaţă, şi a dirijorului, care a mâzgâlit din vârful degetului un cuvânt din patru litere – subiect de poveste.
În miez de noapte o umbră de tuci
se prelinge uşoară de pe miez alb de nuci,
fereastra-şi desface văl subţire, de fată,
turbanul ascunde ochi de foc ce săgeată,
pianul, timid, se plânge de note,
c-aleargă vioaie pe clape şi vorbe,
arcuşul dănţuie pe cel trup de vioară,
arpegii şi-o cheie de sol se-nfioară,
trompete de-alamă vestesc nebunia,
ce pare să zguduie din ţâţâni simfonia,
Wagner îşi mână din bici telegarii,
tobele-asudă, rup strune samsarii,
contrabasul se strânge, speriat, de mijloc,
glasul violoncelului pare să fi luat foc,
ţipă viorile, talgere beau zăpăcite
spuma şampaniei din trombon zămislite,
arţăgos, pianul se ceartă pe-o notă
cu diapazonul, supărat pe gavotă,
chitara aprinde lumina-n iatac,
numai cinelul şopteşte posac,
îngânând în surdină un ecou-amintire
al aprigei simfonii ce-a murit în iubire.
Reclame
În sfârșit am găsit o poezie adevărată. Bravo!
ApreciazăApreciază