Apa trece, pietrele rămân

stones-under-water

Sunt apă dulce şi timpul nu mă lasă să mă odihnesc. Mă aleargă teama asta din mine, teama de moarte ca răgaz, teama de a nu fi înghiţită, domolită, domesticită. Teama de a nu pierde drumul. Pot să aştept la zăgaz, pot să pretind că nu-mi pasă, dar îmi voi vinde sufletul ploii pentru gura mea de libertate. Mă judecă pietrele, statornicele, răbdătoarele, trufaşele. Eu le clătesc ochii, le spăl pe trup, le prezint în splendoare eternităţii. Uneori acoperă mizeria cu numele lor, nu se lasă urnite, din încăpăţânare. Construiesc, se ridică să strige, să sfideze timpul, că rămân. Eu plec, păşesc pe ele ca pe nişte trepte, e curiozitate în undele mele şi poftă de lume şi de poveşti. Le povestesc pietrelor, chiar dacă se prefac că nu ascultă. Uneori le iau cu mine la vale, le port virtutea, ca să nu mă mai doară. Alteori le rup bucăţi de inimă şi fug, dar le ţin pe palme şi le depun în temple, acolo unde aud şi se confundă rugăciunile cu pământul. Apă, piatră şi pământ. În ciuda focului care unelteşte din soare să-i ia ochii lui Dumnezeu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s