Apa trece, pietrele rămân

stones-under-water

Sunt apă dulce şi timpul nu mă lasă să mă odihnesc. Mă aleargă teama asta din mine, teama de moarte ca răgaz, teama de a nu fi înghiţită, domolită, domesticită. Teama de a nu pierde drumul. Pot să aştept la zăgaz, pot să pretind că nu-mi pasă, dar îmi voi vinde sufletul ploii, pentru gura mea de libertate. Mă judecă pietrele, statornicele, răbdătoarele, trufaşele … Eu le clătesc ochii, le spăl pe trup, le prezint, în splendoare, eternităţii. Uneori acoperă murdăria cu numele lor, nu se lasă urnite, din încăpăţânare. Construiesc, se ridică să strige, să sfideze timpul, pentru că sunt cele ce rămân. Eu plec, păşesc peste ele, ca pe nişte trepte, e curiozitate în undele mele, şi poftă de lume, şi de poveşti. Le vorbesc pietrelor, chiar dacă se prefac că nu vor să asculte. Uneori le iau cu mine, la vale, le port virtutea, ca să nu mă mai doară. Alteori le rup bucăţi, de la inimă, şi fug, le duc pe palme şi le depun în temple, acolo unde se aud şi se confundă rugăciunile cu pământul. Apă, piatră şi pământ. În ciuda focului, care unelteşte din soare ca să-i ia ochii lui Dumnezeu.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.