Supărări de muiere

god glob

“Bade Ioane, m-aş gândi să-ţi fac
Un cântec nou, de ţi-ar mai fi pe plac.

Să-ţi fac un cântec? Vorbele-mi sînt goale
Şi nu au frumuseţea din cântecele tale.”
( Tudor Arghezi – Bade Ioane )

– Bădiţă Dănileţ, iar ai dornit pi prispă? Ţî-i cam frig la şăli or …
– Bre, copchii, n-aveţi altă treabă, cî acuma vă dau io di lucru!
– Ti râd şî copchii, bre, moş Dănileţ, ti ţâni Leana pi prispă … Ai tras la holercă, acuma ie di împacă fimeia, dacă poţi!
– Moş îi tac-tu, io mi-s verdi încă şî nu muierea mă ţâni pi prispă, ci opăreala asta, di cuptior. Cumplită arşâţă, traji popa clopotili sî cerşască ploaie …
– Ni bati Dumnezău, cî nu ni uităm în gura fimeii…
– Bre, Vasâli, tacă-ţi gura, cî di nu, îţi pun io zăvor la poartă!
– Ci-ai, bre, ti-ai trezât cu curu’-n sus? Cred şî io, prispa nu-i molcuţă ca …
– Dacă mai aud o vorbă …
– Ci-i, bre, Vasâli? Ţ-o fatat vaca ş-ai vinit sî ni chemi la năşât?
– Bună sî-ţi fie zâua şî ţâie, Leană, iaca vorghem cu omu’ tău dispri cum îi când n-asculţi di muieri …
– Dicât sî ti iei di omu’ nieu, mai ghini ţ-ai vide di răţuşti, cî-s tăti la mini pi grădină şî ţî li pun pi varză! Porfiră, vezi cî ţ-o scapat barbatu’ la stat digiaba ş-o uitat sî deie di mâncari la porşi!
– Acuşâca vin porşii pisti iel, cî di atâta grohăiala îi fac scapaţi la drumu’ mari!
– Porfiră, ai înnebunit? Nu da drumu’ la porşi, acuma vin…
– Leană …
Leana îi întoarse spatele şi trânti uşa tindei, în urmă. Dănileţ se urni cu greu de pe prispă, n-ar fi recunoscut nici mort, dar toate oasele păreau a fi pornit o revoltă împotriva lui şi a vremii. De-o săptămână Leana îi inchisese în nas uşa casei, la ceas de noapte şi împăcare. Tot satul se perinda pe la poartă, la spartul zilei, să-l ia peste picior şi ar fi smuls uşa din balamale, dacă n-ar fi dat şi mai multă apă la moară babelor clevetitoare … şi mai era şi Leana. Avea dreptate muierea. Ziua muncise ogorul şi seara se înfundase în cârciumă, cu bărbaţii, uitând drumul spre casă, uneori până la strigătul cocoşului. Leana nu s-a plâns, n-a suduit, n-a acrit borşul cu tărâţe de la mamă-sa (mama Leanei era vrăjitoare în sat, umbla vorba că făcea şi dregea să-l ţină pe el, şi pe alţii, legaţi la ochi în faţa muierii, dacă aşa o fi fost sau nu, lui nu-i păsa, Leana era muiere cuminte şi chiar vrăjitoare să fi fost ea, dacă încăleca pe mătura lui, n-avea motiv de supărare). Mai era şi seceta, şi pământul care crăpase în dor de ploaie, aşa cum îi crăpau lui mâinile pe sapă. Aerul i se izbea, fierbinte, de faţă, ca răsuflarea Leanei …Doamne, îl luase rău ziua de dimineaţă! Îşi trase greoi picioarele spre bucătaria de vară, măcar ăsteia nu-i zăvorâse uşa femeia. Luă căldarea şi aplecat peste fântănă scoase din adâncuri boare răcoroasă şi-o azvârli cu zgârcenie pe faţă. Apa era pe sponci, trebuia preţuită. Duse căldarea la bucătărie, îşi fierse în sila două ouă … unde erau turtele sfârâind pe plită? Cârnaţi botoşi sforăind în tigaie? De când trântise uşa, Leana luase cu ea şi piţigăiala de dimineaţă a mâncării şi gustul pâinii. Ce-ar mai fi prins-o de mijloc oleacă, să-i zvânte fustele când o propti-o de picior, s-o audă râzând adânc, în pântec şi buzele fremătând, umede, pe numele lui! Dădu cu pumnul de masă, ocărându-şi naţia şi voia lui Dumnezeu, la noapte n-avea să mai doarmă pe prispă, nici de-a fi să moară şi el, şi muierea! Dragoste cu năbădăi îi strecurase soarta în buzunar, şi dulce, şi amară, şi nici cu sare pe coadă nu era bună de înhămat! Era duminică şi aveau să meargă la biserică, în sat. Certaţi au nu, aveau a merge! Îşi trase pe el brăcinarii albiţi la râu şi o cămeşă înflorată, numa’ trandafiri şi jiţă verde, străpunsă pe borangic de mâna Leanei. Leana îi lăsase decuseară bulendrele pe divan. Când dădu să bată la uşa tindei, Leana deja crăpase uşa oleacă, semn că-l aşteptase. Dacă celelalte muieri din sat purtau catrinţă neagră or verde, Leana lui purta una roşie, în flacără, încinsă în brâu mărgelat. Spuma albă, de horbotă, îi mângâia gleznele şi cămeşa era subţire, cât s-o fluture vântul. Îşi prinsese cozile grele pe spate şi-şi pusese păcătoasa trandafir roşu după ureche, Dănileţ aproape că dădu cu genunchii de pământ şi dinţii i se strânseră, muşcând obrazul. Mirosea a iasomie şi a inc din copilărie. O apucă strâns de mână şi de n-ar fi văzut umbra durerii mângâindu-i privirea, ar fi dat dracului şi popă, şi biserică, şi tot satul, şi-ar fi iubit muierea în loc să umble la cerşeală de ploaie. La biserică abia se stăpâni să nu se răstească la popa, care arunca vina pe păcatele sătenilor, nu pe oboseala lui Dumnezeu. Obosise şi Domnul de când făcuse lumea, care se dovedise a fi şi şturlubatică, şi încăpăţânată, îl întrista şi-l zădăra în acelaşi timp, mi ţi-l făcea când să râdă în hohote, cănd să urle-n blestem şi uneori îl apuca aşa o moleşeală şi-o scârbă de toate, că-şi îndesa uitarea pe urechi şi-şi trăgea zădărnicia pe ochi. Spuseră în cor Tatăl Nostru şi popa răcori spinările cu agheazmă. În drum spre casă, Dănileţ aproape se împotrivi să meargă la un rachiu cu bărbaţii, aşa cum făcea de fiecare dată, puneau ţara la cale, la cârciumă se dicta politica satului. Leana îl împinse uşor şi-i zâmbi subţire. Parcă-i dăduse un pumn în stomac. Dănileţ se alătură bărbaţilor şi privi din coada ochiului cum îşi legăna muierea şoldurile, în drum spre casă.
Leana mai pierdu din vreme la taclale, cu muierile, la poarta Porfirei, după care, intrând pe poartă îşi azvârli cât colo opincuţele şi, cu picioarele goale, prinse a culege pere de Sfântul Ilie, aurii şi pârguite, le lăsa să cada în cămeşa trasă din fuste şi ţinută de margini, ca un coşuleţ. Muşca timid din pulpa moale şi zeama gălbuie i se prelingea pe buze. Moi şi parfumate erau perele, numai bune de tocat şi pus pe turte, sub o ploaie subţire de scorţişoară. Aşa o găsi Dănileţ, dulce şi lipicioasă, pierdută în arşiţă, gândind la mâncare. Sfios, ca în faţa unei icoane, îşi trase paşii îndărăt şi se duse să cate la animale, în grajd. Când se întoarse, pregătit din umăr s-o rupă în bucăţi de-o fi nevoie, uşa se deschise, scârţâind din încheieturi. Leana nu mai ferecase tinda cu zăvorul. Îl aştepta cu masa pusă şi zâmbetul larg, ăla de-l priponise de fustele ei de când o văzuse întâia oară.
– Hai la masă, bărbate! Te-ai spălat pe mâini?
S-o ia dracul de opăreala şi de ploaie, în urechi îi zvâcneau tunete şi fulgere, avea să vină vijelie şi vântoasă mare şi udătură ca pe vremea lui tătăiţa Noe. Dumnezeu se trezise brusc din somn şi scăpase paharul cu apă, înainte de a-şi lua pastila.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s