Şi de cal, şi de căruţă

white horse 1

Pe când am pornit la drum era dimineaţă. Abia ce mă ridicasem din pat, ochii încă mă trădau cu un pic de întuneric când dorul de ducă a deschis larg uşile şi ne-a aruncat în braţele ispitei. Sufletul meu nu are nici elicopter, nici automobil. Noi am rămas, ticăind, de căruţă. Lăsăm oamenii în urmă. De o parte câmp, de cealaltă pădure. Flori şi umbre de păsări. Şi numai ce-mi vine, aşa deodată, o poftă să încurc viaţa şi chiui şi strig până la Dumnezeu. Dau bice calului şi alergăm, fără timp, fără măsură. În urma noastră, nori de praf. Praf în ochi. E târziu acolo unde am călcat în picioare devreme, dar nebunia ne mănâncă deja din oase. Căruţa mă răstoarnă în drum. Pierd calul. Comoţie cerebrală. Poate. Adorm. Nu ştiu pe unde am fost, când mă trezesc calul paşte, iarba e proaspătă, verde. Aerul rece, domolit. Mă uit în jur. Splendoare. Până şi susur de izvor. Şi tot ne e foame de drum. Pierd lupta, nu renunţ la război. Calului îi freamătă nările. Las în urmă căruţa, dau pinteni, zburăm. O să mă întorc, mai flămând, după ea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s