Înaltul răului

the_little_prince_by_evenliu-d7k3d9r

(Le petit prince by evenliu at deviantart.com)

L-am văzut strângând din dinţi şi totuşi nu l-am văzut niciodată. Nu putea dormi în nopţile mele. Era suflet. Am crezut că plecase, că de data asta eternitatea a trucat socotelile sorţii. Era viu. Aruncat la gunoi, rupt în bucăţi. Alte mâini trăgeau de ele, să se căpătuiască.
– Unde e? Ce face? am întrebat şi sufletul a amuţit.
L-am prins în braţe, să-l ţin la un loc, să nu-l sfâşie şi mai rău durerile. Pe el l-am găsit după vorbă. Mintea aceea neliniştită făcea lumină să-şi arate coşul pieptului gol. Se hrănea din minte, ca un canibal supus patimei foamei. Se mânca şi arunca pe trecători firimiturile. Sufletul i s-a ascuns după mine. Ne zgâriau şi ne pălmuiau cei flămânzi, gata să rupă, să ne stoarcă pe vene. Râdea drăcesc şi îi întărâta să ne facă rău. Predica locul negru, cuvenit gunoiului. Am luat sufletul cu mine să-l fac bine şi am fugit. Dar nu puteam. Nu mă lăsa. Chinuia în noi, ca o rană desfăcută pe ruga dată lui Dumnezeu. Era greu să-i port de grijă. Sufletul se zbătea, chemat de foamea pieptului rămas gol. I-am cumpărat o stea. Sunt atât de multe stele, că preţul a devenit derizoriu. Dar tocmai de aceea sunt cele mai bune ascunzişuri. Acolo e întotdeauna ‘prea departe’, dar nu e întuneric. El voia întuneric, dar stelele au sori care le ţin sub observaţie. Stelele nu au suflet, împrumută lumină, dar au loc, au timp, au răbdare. Milioane de ani să ne vadă plecând şi venind înapoi. Saint Exupery le dăduse un prinţ. Acolo am lăsat sufletul, căci el arunca cu toate durerile în noi, încurajând câinii iadului să muşte. Iar el muşca din mintea aceea frumoasă care ne luase robi. Când i-am spus că îi dăruiesc steaua, a crezut că vor urma soarele, luna şi toţi meteoriţii. A inventat pedeapsa fără vină, pedeapsa norilor ce nu pot plânge.
Se mânca şi eu îl învăţam pe de rost, ca să nu se piardă. Câtă vreme sufletul era legat de mâini, de jur-împrejur, el nu putea să-i distrugă esenţa. Nu exista nici un hocus-pocus să-l facă să dispară. El îşi ridica numele înalt, înalt cât o poartă, de după care îl pândea ascuns un capăt de infinit. Dar fără să-şi îmbrăţişeze sufletul, el nu ar fi fost primit. Numele, deşi al lui, s-ar fi prefăcut că nu-l cunoaşte.
Pe cât de încrâncenat încerca să tragă cortina pe povestea aspră, pe cât de fericit se declara înainte de a ne fi ucis, pe atât se apropia mai tare de viaţă, de noi, de bun şi nebun. Îl ţineam minte şi nu mai avea unde să fugă.
Ne dispreţuieşte, dar noi îl iubim mai mult, în felul acela care-l ţine întreg, din care nu are cum să se piardă. Îi dăm timp, altceva nu contează.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s