Prima mare iubire

biu 1( George Horbovi – bunicul meu, dreapta jos )

– Biu, biu, ai venit !!!!! Mă iei acasă? Te rog, te rog!
– Luluţa! Pe tata cui îl laşi?
– Cu mami, cu mami şi cu bebeluşul. Vreau cu biu şi cu bia, biu, te rog, te rog …
Îmi amintesc că l-am prins de mână şi mi-am tras, perdele pe ochi, cea mai dulce privire de căţeluş alintat. Biu era o imensitate de bărbat. Foarte înalt, doi ochi de un albastru-cenuşiu de împrumut metalic şi foarte puţin păr. Îşi pierduse cărarea pe-o parte în armată şi în pofida tuturor pronosticurilor, şarmul şi succesul la dame îi crescuseră exponenţial. Fusese calvarul biei să stea mereu cu ochii pe el şi norocul meu să fiu înnobilată câinele lui de pază, un bichon năzdrăvan, veşnic încurcându-i-se printre picioare. A fost prima mea iubire, probabil episodul pilot dintr-o serie cu succes de casă. Îl iubeam şi pe tata … enorm … dar biu era un fel de ‘Pe aripile vântului’ al tuturor timpurilor. Avea o voce puternică, era bas, de zdrăngănea sticlăria din casă, când îmi cânta … şi îmi cânta romanţe, arii din opere, canţonete, uneori o prindea pe bia într-un vals sau într-o bătută moldovenească, de chiuiau şi vecinii. Era raiul meu. Mă prăvăleam cu oboseala râsului în gropiţele din obraji, în braţele lui şi ştiam că nimic şi nimeni nu mă mai puteau atinge, eram totul şi nu mai eram nimic. Şi pe lângă faptul că-mi îndeplinea răbdător dorinţele, mă trata, în acelaşi timp, ca pe un egal. Mă rog, un egal mai mic. Îmi povestea din cărţile pe care le citea şi nu înţelegeam mare lucru, dar din care mi-au rămas, tipărite pe amintire, fragmente eroice, unele până târziu. Îmi vorbea uneori în franţuzeşte şi a trebuit să mă agăţ de limba lui 
Molière, ca să-l înţeleg. M-a învăţat să valsez şi a fost primul bărbat care m-a invitat la dans. A fost primul bărbat care mi-a citit o poezie şi cel care m-a avertizat că bărbaţii sunt creaturi teribile şi, pe lângă el însuşi, l-a arătat cu degetul şi pe tata. N-am plâns niciodată în preajma lui, am sacrificat lacrimi numai din râs. Se folosea de orice prilej ca să-mi facă noi jucării, picta pereţii bucătăriei cu personaje de desene animate, pentru ca eu şi fratele meu să ne mâncăm legumele, pirograva prinţese şi îmbrăca în acuarele prinţi din polistiren. Mă teroriza cu problema melcului care vrea, cu orice preţ, să iasă afară din fântână şi deşi cânta în corul bisericii, nu se enerva niciodată când mă muncea talentul în faţa altarului. Nu era uşor să treci cu vederea şlagăre precum : ”Doamne miluieşte, popa prinde peşte.”.
Când am început şcoala, nu-mi aduc aminte de teme acasă pe care să nu le fi supravegheat, tabla înmulţirii şi-a găsit un înţeles, în circumvoluţiunile personale, datorită lui. De câte ori scriam fără greşeli propoziţii în limba franceză, îşi lua un aer parizian, cu o bască prăfuită, proletară, culeasă de pe braţul cuierului, pe coada ochiului şi mă fredona în şansonete, din colţul gurii, ca Yves Montand. Eram în extaz!

Şi a venit o seară friguroasă de ianuarie, cu o săptămână înainte de a-şi serba ziua de naştere. Ieşise în sfârşit la pensie şi bia îi pregătea o mică petrecere, care să compenseze nepăsarea celor cu care lucrase şi ale căror spinări se încovoiaseră sub biciul comunismului, trădând un prieten pentru un sistem mincinos.
Şi la fel ca de fiecare dată m-am agăţat de el, cu disperarea inocentă a celui care se vrea singur iubit.
– Biu, ai venit! Mă iei acasă?
– Am venit să te iau acasă, Luluţa …
– O iei cu tine, tată?
– Da, ne simţim un pic singuri. O să o ţii numai pentru tine, când om fi plecaţi. Şi apoi aveţi băiatul, să vă ţină mâinile ocupate. Fata parcă a fost dintotdeauna a noastră.
– Bine, tată. Luluţa, pune albumele la loc!
– Întâi vreau să mă uit la poze cu biu, să-mi mai spună o dată ce făceam când eram bebeluş.
Ne-am uitat la pozele de familie. Am comentat toate zâmbetele, ca pe nişte flori puse la uscat, pentru ierbar şi le-am agăţat etichete de coadă, să ne aducem aminte peste ani … sau peste viaţă, cum aveam să aflu … viaţa ca o prăpastie, un hău între două întunericuri, singura dâră de lumină reală, caldă, vioaie.
Ajunşi acasă, mi-a spus că de dimineaţă trebuie să plece la un nepot, pentru o zi şi eu trebuie să am grijă de bia. Am dat să plâng, voiam să merg cu el. A fost ultima îmbrăţişare. A doua zi aveam să izbesc cu pumnii şi cu picioarele în poarta infernului. Degeaba au încercat să-mi spună că se împrietenise cu Dumnezeu, că aveam un înger, mă răfuiam şi cu dracul şi chiar dacă îl amuza bătutul din picior, de fetiţă alintată, nu mi l-a scăpat din mâini. Avea să vină pentru ultima oară în visul meu, să-şi ia rămas bun. Chiar dacă toate visurile din lume ar fi simple plăsmuiri, tot le-aş păstra în acelaşi album de amintiri cu pozele, cu cicatricile, cu scrisorile. Îmi aduc aminte de el muzica şi cărţile şi câte un domn învăţat şi intransigent cu el însuşi şi cu lumea. Îmi aduc aminte de el poeziile şi limba franceză şi de fiecare dată când ating iubirea, îi mulţumesc. Şi de fiecare când pierd iubirea, plâng pe mormântul lui. Viaţă de om, iubire de înger.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s