Prima mare iubire

biu 1( George Horbovi – bunicul meu, dreapta jos )

– Biu, biu, ai venit !!!!! Mă iei acasă? Te rog, te rog!
– Luluţa! Pe tata cui îl laşi?
– Cu mami, cu mami şi cu bebeluşul. Vreau cu biu şi cu bia, biu, te rog, te rog …
Îmi amintesc că l-am prins de mână şi mi-am tras, perdele pe ochi, irezistibila privire de căţeluş alintat. Biu era o imensitate de bărbat. Foarte înalt, doi ochi de un albastru-cenuşiu, de împrumut metalic şi foarte puţin păr. Îşi pierduse cărarea pe-o parte în armată şi în pofida tuturor pronosticurilor şarmul şi succesul la dame îi crescuseră exponenţial. Fusese calvarul biei să stea mereu cu ochii pe el şi norocul meu să fiu înnobilată câinele lui de pază, un bichon năzdrăvan, veşnic încurcându-i-se printre picioare. A fost prima mea iubire, episodul pilot dintr-o serie cu succes de casă. Îl iubeam şi pe tata … enorm … dar biu era un fel de ‘Pe aripile vântului’ al tuturor timpurilor. Avea o voce puternică, de bas, zdrăngăneau geamurile și toată  sticlăria din casă când îmi cânta … şi îmi cânta: romanţe, arii din opere, canţonete, uneori o prindea pe bia într-un vals sau într-o bătută moldovenească, de chiuiau şi vecinii. Era raiul meu. Mă prăvăleam cu oboseala râsului din gropiţele din obraji direct în braţele lui şi ştiam că nimic şi nimeni nu mă mai puteau atinge, cu el eram totul şi mă simțeam ușoară de parcă eram nimic. Şi pe lângă faptul că-mi îndeplinea răbdător dorinţele, mă trata, în acelaşi timp, ca pe un egal. Mă rog, un fel de egal mai mic. Îmi povestea din cărţile pe care le citea deşi nu înţelegeam mare lucru, dar mi-au rămas, tipărite pe amintire, fragmente eroice, pilde pentru mai târziu. Flirta pe franţuzeşte şi a trebuit să mă agăţ de limba lui
Molière ca să-l înţeleg. M-a învăţat să valsez şi a fost primul bărbat care m-a invitat la dans. A fost primul bărbat care mi-a recitat o poezie. Tot el a fost cel care m-a avertizat că bărbaţii sunt creaturi teribile şi, pe lângă el însuşi, l-a arătat cu degetul şi pe tata. Nu-mi aduc aminte să fi plâns vreodată în preajma lui, am sacrificat lacrimi numai în hohotele de râs. Se folosea de orice circumstanță ca să-mi facă bucurii și jucării, a pictat pereţii bucătăriei cu personaje de desene animate pentru ca eu şi fratele meu să ne mâncăm legumele, ne-a pirogravat prinţese şi a îmbrăcat în acuarele prinţi de polistiren. Mă teroriza cu problema melcului care voia cu orice preţ să iasă afară din fântână. Deşi cânta în corul bisericii nu se enerva niciodată când mă muncea și pe mine talentul în faţa altarului … și nu era uşor să treci cu vederea şlagăre precum : ”Doamne miluieşte, popa prinde peşte!”.
Pe când am început şcoala nu-mi aduc aminte de teme acasă pe care să nu le fi supravegheat, tabla înmulţirii şi-a găsit un înţeles, în circumvoluţiunile personale, mai mult datorită lui. De câte ori îmi scriam fără greşeli compunerile în limba franceză îşi lua un aer parizian, sub o bască prăfuită, proletară, culeasă de pe braţul cuierului, lăsată pe coada ochiului şi mă fredona în şansonete, din colţul gurii, ca Yves Montand. Eram în extaz!

Şi a venit o seară friguroasă de ianuarie, chiar cu o săptămână înainte de a-şi serba ziua de naştere. Ieşise în sfârşit la pensie şi bia punea deja la cale o mică petrecere, care să compenseze nepăsarea celor cu care lucrase şi ale căror spinări se încovoiaseră sub biciul comunismului, trădând un prieten pentru un sistem mincinos.
Şi la fel ca de fiecare dată m-am agăţat de el, cu disperarea inocentă a celui care se vrea
iubit cu orice preț.
– Biu, ai venit! Mă iei acasă?
– Am venit să te iau acasă, Luluţa …
– O iei cu tine, tată?
– Da, ne simţim un pic singuri. O să poți s-o ţii numai pentru tine când om fi plecaţi. Şi apoi aveţi băiatul, gata să vă ţină mâinile ocupate … Fata parcă a fost dintotdeauna a noastră.
– Bine, tată. Luluţa, pune albumele la loc!
– Întâi vreau să mă uit la poze cu biu, să-mi mai spună o dată ce făceam când eram cât un bebeluş.
Am răsfoit albumele de familie. Am comentat toate zâmbetele, ca pe nişte flori puse la uscat pentru ierbar, le-am agăţat etichete de coadă, să ne aducă aminte și peste ani … sau peste o viaţă, după cum aveam să aflu … o viaţă ca o prăpastie, un hău între două întunericuri, singura dâră de lumină reală, caldă, vioaie.
Ajunşi acasă mi-a spus că de dimineaţă trebuie să plece să-și vadă un nepot, pentru o zi, iar eu trebuia să am grijă de bia. Am dat să plâng, voiam să merg cu el. A fost ultima îmbrăţişare. A doua zi aveam să izbesc cu pumnii şi cu picioarele în poarta infernului. Degeaba au încercat să-mi spună că se împrietenise cu Dumnezeu, că aveam un înger, mă răfuiam până şi cu dracul, chiar dacă îl amuza bătutul din picior de fetiţă alintată. Nu mi l-a scăpat din mâini. Avea să vină pentru ultima oară în visul meu, să-şi ia rămas bun. Chiar dacă toate visele din lume ar fi doar simple plăsmuiri tot le-aş păstra în acelaşi album de amintiri alături de fotografii, de cicatrici, de scrisori. Îmi aduc aminte de el muzica şi cărţile şi câte un domn învăţat şi intransigent cu el însuşi şi cu lumea. Îmi aduc aminte de el poeziile şi limba franceză şi de fiecare dată când ating iubirea îi mulţumesc. Iar de fiecare când pierd iubirea îi plâng pe mormânt.

Viaţă de om, iubirea mea de înger.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.