Între ce e bine şi ce n-ar fi trebuit să iasă rău

pamant-de-flori

Erau anii de după Revoluţia Română şi nu mai erau oameni. Aproape deloc. Numai tractoare. Tractoare care cereau partea lor de pământ.
Deşi conectaţi la apă caldă şi încălzire centrală, tuturor le era dor să sprijine un pod de palmă pe sapă, iar celălalt streaşină la ochi, să vadă umbra bunilor şi a străbunilor, întorcându-se cuminţi în morminte, în sfârşit dădea cineva pământ.
În general l-am avut doar pe tata şi până şi el îşi mai lua vacanţă. Ai noştri fugiseră de Bucureşti, doar până la Paşcani. Ăia mai nemţi opriseră şi ei tot acolo, pentru casă şi pământ. Când s-a anunţat desţelenirea neamului, toţi s-au întors la origini.
Noi eram născuţi la bloc, bloc cu două etaje şi sobă cu lemne, dar bloc. Făcut de comunişti pentru clasa subjugată doar de munca pentru multilateral-dezvoltare. Unde să punem pământul? În ghiveci? Ne-ar fi trebuit şi muşcate. Aveam deja un trandafir chinezesc, şi ăla plin de purici. Am lăsat mamele să se lupte pentru parcelele lor din jurul oraşului, doar nu era să facem navetă de weekend la Paşcani, pentru doi saci de barabule. Mamele nu înţelegeau. Născute la sate, cu ţărână sub unghii şi tălpi bătătorite pe iarba plânsă de dimineaţă, iubeau pământul şi îi ştiau valoarea. Noi nu. În timp ce ele se îngrijeau de arat, semănat, condiţie fizică la prăşit, noi fumam în balcon, comentând politica şi fotbalul. Ba ne mai ardea gâtul şi câte o fierbinţeală de vodcă, să avem spor. Toată lumea investea în agricultura de familie. Unii lăsau pământul la mâna altora şi se alegeau doar cu o parte din producţie. Noi nu aveam ambiţii nici de atât. Până ne-am trezit cu tanti Melania la uşă. Tanti Melania trăia la Bucureşti, dusese o viaţă de semi-nomenclaturistă şi mă pârâse de toate absenţele din timpul studenţiei timpurii. Până m-am prezentat cu un bolovan în faţa geamurilor de la stradă. Tanti Melania voia pământ. La venerabila vârstă de 82 de ani. Tata i-a urat să şi-l ia sănătoasă. Ea ţinea morţiş să cerem toţi odată, tot ce ni se cuvenea. Tata a declinat. Tanti Melania nu se lăsa. Nu, nu cerea şi partea tatei, dar o lua, dacă i-o oferea de bunăvoie. Tatei nu-i plăceau vorbele întoarse de la ţâţă. I-a sugerat să lase partea lui tinerilor localnici care căutau loc de casă. Tineri ai locului, nu baborniţe de la 4-500 km distanţă. Că doar nu murea de foame. Tanti Melania o ţinea însă una şi bună şi mai amesteca şi lacrimile străbunicilor cu dreptul ei. Treaba noastră dacă nu voiam să fie şi al nostru. Venise totuşi cu hârtiile pregătite. Nu cerea nimic. Accepta de bunăvoie. De silă, dezinteres sau din lene. N-o interesa pe ea suferinţa noastră.
De unde tatei i se stârniseră ridurile de pe frunte de nervi, îl văd deodată înveselit. Pune un rând de vodcă, ciocneşte cu baba, după care semnează hârtiile. Baba verifică, tuşeşte şi scuipă vodca în poală. Lângă semnătură tata îi făcuse o recomandare: „Melaniei, să şi-l pună pe piept.”
Nu ştiu dacă tanti Melania mai trăieşte, nu am mai fost interesaţi unii de alţii, dar dacă nu, sper că şi-a luat şi dincolo nişte pământ.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s