Nunţile au răspuns la criza mondială

wedding pic covor

Ne aflam încă în prima vacanţă la Suceava, când din cealaltă parte de telefon a venit o rugăminte către soţul meu, să se intereseze de fabrica de bere de la Solca. Fabrica de bere, atestată drept monument al fericirii de pe la 1810, nu mai funcţiona, dar un prieten englez aflase despre ea şi voia mai multe informaţii şi fotografii de la faţa locului. Nu fusesem niciodată la Solca, ni s-a părut o idee minunată să petrecem sâmbăta acolo. Era cu un an sau doi înainte de a intra în vieţile noastre GPS-urile. Dar aveam hărţi. Fiind născută pe minunatele plaiuri bucovinene, deci oarecum familiarizată cu zona, am preluat eu rostul copilotului – descifrarea hărţii şi păstrarea tăcerii, atât pe cât era posibil. Rog cititorii pricinoşi să noteze că m-am născut totuşi femeie.
Am plecat dis-de-dimineaţă, soarele anunţa că avea chef de joacă. Mi-am tras pălăria de paie pe ochi. Drumul – în mare parte liniar, cu ceva intermitenţe colbăite, pline de farmec de ţară. Sate frumoase, case ochioase, de oameni gospodari, găini, raţe, cai priponiţi şi o capră. De o parte pădurice cu şoapta frunzei ademenitoare, de cealaltă parte umbre fierbinţi de soldaţi cu ştiulete la cingătoare. Era timpul să facem şi noi la stânga, harta o cerea, pe tăcute. Copacii lăsau, calm, o umbră rece pe faţă. Zefir proaspăt, cânt de păsărele, am oprit câteva minute, să culeg nişte margarete. Cu regret că lăsam răcoarea aceea ademenitoare în urmă, ne-sm continuat drumul. Şansa era de partea noastră, un alt crâng, aveam să găsesc şi nişte zmeură. Nu i-au căzut prea bine pilotului, devenise dintr-o dată grăbit să vadă şi ceva feţe de ţărani. Mi-a arătat, din priviri, o casă cam borţoasă, pe deal, două etaje şi grilaj înflorit, la balcoane, convins că mai trecusem o dată pe acolo. Am început să râd. Era atât de îndrăgostit de România încât suferea deja de deja-vu-uri. Insista. Sunt sate în care aproape toate casele seamănă între ele. Cum îşi face unul o casă mai boierească, ceilalţi nu pierd vremea şi o trag imediat la indigo. Persista că e aceeaşi. Începusem să mă enervez. Conducea doar de jumătate de oră şi se şi credea expert în gospodăriile ţărăneşti din nordul Moldovei! Mi-a smuls, neceremonios, harta din mână, dând drumul unui val de resentimente. Am ajuns totuşi la un compromis. Aveam să căutăm 3 elemente distinctive, după care era de aşteptat să mai dăm o şansă păcii. Exact după cum nu prevăzusem, după 20 de minute am poposit în faţa aceleiaşi case. Am dat vina pe extratereştri şi pe piticii absolvenţi de şcoli îngereşti, în Triunghiul Bermudelor. Era momentul să reevaluez harta. Am recurs la soluţii de strictă necesitate, scoţând din torpedou o lupă a soacră-mii, de pe vremea când lucra la gherghef. Aaaaa!!!! Pe hartă erau creionate, de fapt, două ieşiri din decor, ambele înspre stânga, dar la o distanţă atât de mică încât se confundau. După nici 20 de metri am găsit-o şi pe cea cu valoare de adevăr. Am părăsit, uşuraţi, Ţara Minunilor.
Am ajuns la destinaţie, fără alte ocolişuri, dracii probabil îşi făcuseră deja programare la frizer. Soarele îşi făcuse însă şi el de cap. Ne-am făcut curaj, cu câteva guri de aer condiţionat, după care am părăsit maşina. Când am redeschis ochii, eram deja înconjuraţi. Lume multă, veselă, unul dintre ei învârtea pe degete o sticlă de rachiu şi două pahare. La Solca lumea ştia să se bucure de oaspeţi! Ne-am depărtat de maşină, de frică să nu se supere suspensia. Câţiva ne-au luat în braţe, unii ne pupau zgomotos. Aproape imediat a ajuns la noi, dând din coate, o mireasă.
– Asta nu e tanti Elvira!
Toată lumea s-a dat cu un pas înapoi, năucită.
– Atuncea’ cini-s dumnealor?
– Nu ştiu.
– Cini suntiţi, bre?
La rândul lui soţul meu mă interpela din priviri, zăpăcit, ce voiau interplanetarii.
Miresei îi tremurau buzele, dar îşi lăsase palmele pe faţă, să nu se observe. A apărut mai apoi, călare pe un papion, şi mirele. Naşii erau aşteptaţi din America, dar rămăseseră blocaţi pe aeroport, era furtună în Atlantic. Ne confundaseră de când văzuseră numerele maşinii, crezând că naşii prinseseră un vapor, sau închiriaseră un elicopter, ceva. Fabrica de bere era colţ în colţ cu Mânăstirea Solca, de fapt la începuturi berea fusese ţinută în pivniţele Mânăstirii. Nu era de mirare că veselia fusese, la rându-i, molipsitoare, acolo demisolul şi al nouălea cer se înţeleseseră să dea puţină importanţă şi oamenilor. Ne-au îmbiat cu rachiu, se pregăteau să ne ia prin învăluire. Le-am povestim ce căutam, de fapt, prin zonă. Ne-au dat imediat o idee despre ceea ce aşteptau de la noi. Nici mai mult, nici mai puţin decât să le ţinem locul naşilor! Mâncare era din belşug, băutură aşişderea, noi eram în vacanţă, distracţia abia aştepta! Mă codeam. Nimeni nu înţelegea de ce. Eram în faţa Mânăstirii, era voia lui Dumnezeu. Simplu! Împunsă de la spate de nuntaşi, i-am tradus şi soţului meu tărăşenia, pregătită să fac faţă unei crize de nervi posace. Eram pe atunci o ‘tânără nevastă’, nu mă învăţasem încă cu toate năravurile Regatului (Unit). Când era vorba de mâncare şi băutură pe gratis, nimic nu le mai stătea imperialiştilor în cale!
Englezul meu a fost purtat în marş triumfal până în faţa altarului, eu am rămas în urmă, cu câteva babe care mă priveau chiorâş. Vezi bine omul voia, numai muierii îi era ciudă! Şi chiar că îmi era ciudă … Măcar să fi avut şi eu puţină intuiţie şi să fi luat cu noi, la pachet, rochia cu paiete. Aşa, am fost naşi cu ce am avut pe noi, o rochiţă de pânză şi o cămaşă sport. Noroc că ne îmbrăcasem ca de duminică, altfel am fi apărut în poze în blugi necârpiţi. Lumânările erau frumos pregătite, preotului nu-i spusese nimeni nimic. De acolo, după slujbă, am plecat direct spre restaurant.
Nu ştiu de ce toată lumea se înghesuie să danseze cu naşa, chiar şi dintre femei. După două ore mă ascunsesem deja, epuizată, la baie. Iar acolo mi-a fost dat să aud, în intimitate, o discuţie despre bani. Văleu! Am uitat imediat pentru ce venisem şi am fugit să-mi pregătesc consortul. I-am explicat pe loc obiceiurile, în cuvinte puţine, că nu prea mai aveam timp de pierdut. M-a întrebat, circumspect, ‘cât?’. Habar nu aveam. M-am lăsat un pic pe gânduri, aproximându-i pe undeva pe la vreo mie de lire, având în vedere că eram de-ai Reginei. Mai întâi şi-a dat foc la obraji, cu rachiu, după care mâinile i s-au ridicat de bunăvoie, gata să mă strângă de gât. N-a mai apucat pentru că între timp au apărut bucătăresele, jucând, pe deasupra capetelor, o găină friptă, cu o margaretă-n cioc. Sublim. Înmărmurită, am apucat să-l văd fugind la maşină, după care a reapărut, gâfâind, cu o servietă din piele în mână. Doar nu era atât de nebun încât să le dea o servietă plină cu bani?!! Nici nu ştiam că avusesem aşa ceva cu noi, în maşină. Oare cât îi dăduseră de băut cât am dansat?!
Odată întors, s-a aşezat tacticos la masă, a scos un carneţel cu coperţi de plastic, negre şi, ridicând privirea înspre miri, a întrebat binevoitor:
– Acceptaţi şi file cec?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s