Vis pe picioarele goale

boy shoes

Ne găseam mereu pe aceleaşi străduţe, înguste, pietruite, mirosind a mucegai şi a glod bolborosind între muchii. Parcă se ţineau nori de mine, să-mi pună griul acela sordid pe ochi, să-l văd mic şi flămând, să-mi fie milă, să-l iau în braţe. Cu pantaloni scurţi şi tricou ţinut de nişte dungi să nu se deşire, mă privea cu ochi căzuţi şi vârful degetului mare strecurat printre buze. Îşi lăsa gândurile să-l plimbe de pe un picior pe altul, strângând din umeri când tălpile goale întâlneau piatra rece. Pedepsele sunt mari dacă te atingi de copilul altcuiva, Dumnezeu mă încerca, sperând să dea bine în statistici. Mă căzneam să trec de el, lipindu-mi spinarea de zidurile caselor. Iedera mă trăgea în hruba umedă, ademenind păianjeni să mă ţeasă cu umbră. Mă sufocam şi fugeam tuşind, lăsând visul în urmă, neterminat, cu inima frântă.
În fiecare noapte, deşi plecam la drum pe alte poveşti, nimeream pe aceleaşi străduţe şi culoarea îşi lua rămas bun, fără regrete, lăsându-mă în alb şi negru şi vina aceea care-mi strivea pulsul pe dinăuntru. O vină impusă, căci nu era a mea, mi-o îndesaseră veacurile în traistă, ca să nu plec cu ea goală.
Al cui era copilul ăsta? De ce nu aveau grijă de el? Uneori urlam ca o descreierată, între case: “Veniţi de vă luaţi copilul! Netrebnicilor care i-aţi dat viaţă, veniţi de vă luaţi copilul!”. Ecoul singur îşi bătea joc de mine, sinistru, mucegăit şi el de atâta aşteptare.
Încercam să-l trag de limbă, copilul nu vorbea, cânta mereu, mai mult murmurat, fără să pară că-i pasă. Doar când dădeam să plec, ridica privirea şi-şi cuibărea toate reproşurile la mine subraţ. Îmi venea să-l omor, dar trebuia să inventez pentru că nu-i găseam nicio vină. Ce căutam eu acolo? Unde era strada mea?
Într-o astfel de tulburare m-am lăsat să cad la pământ. M-am aşezat în mijlocul străzii. Înafară de năluci, nu părea să fie locuită. Oamenii îşi întindeau intimităţile la uscat în curţi. Copilul a venit neîntrebat şi s-a aşezat lângă mine. Am stat aşa vreo săptămână. Ce faci cu copiii săraci ai viselor? Îi hrăneşti? Îi îmbraci? Au orfelinate pe acolo? De ce? Nu e visul o lume ideală? Până şi coşmarul ar trebui să fie perfect, să se închidă în rău şi să plece. Pe mine mă răpise, ca vis, o spirală.
Ni s-a făcut frig. L-am luat de mână şi am plecat să căutăm neguţătorii, cei ce fac şi vând vise. Cred că se plăteşte bine să trimiţi cuiva un coşmar …
– Am să-ţi iau pantofi, i-am zis.
– Vreau îngheţată.
Cel puţin nu omorâseră pianistul când am renunţat la filmele mute. Îl vedeam împachetâd partiturile şi scaunul pliant.
Nu m-a lăsat să-i pun pantofii până nu i-am cumpărat îngheţată. Mă chinuiam să-i leg şireturile, bâţâia din picioare. Împărţea îngheţata între buzele lui şi ale mele, mozolindu-ne cu zeama lipicioasă. Chiar dacă nu adusesem înapoi culorile, aveam chef de râs.
Mi-au luat toţi banii din portofel pentru pantofi. Băieţelul n-a fugit, ci s-a ascuns după mine, ţinându-mă de mână. L-am lăsat la intrarea de pe străduţa lui, dimineaţa mă chema acasă mai devreme.
– Mâine ce-mi aduci de mâncare?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s