Vieţi pe tipsii de argint XXI

Moştenirea

Coboram din tren. Adusesem o geantă de mână pentru o scurtă vacanţă. Am auzit-o strigându-mă, cu deznădejde şi spaimă. M-am uitat peste tot după ea. Am împins oamenii la o parte, am rătăcit printre linii lăsate să moară, numai ca să-i găsesc glasul. Am uitat de mama şi am fugit spre casa doamnei Otilia. Căzuse la pat de mai bine de o săptămână. Maria, cu ochii streaşină viorie, dădea din cap, ţinând strâns cu dinţii, de un capăt, lacrimile. În dormitorul plin de dantele mirosea a lămâi şi a dor de ducă.
M-am aşezat şi m-am cuibărit lângă ea, în pat, să-i aud şoaptele. I-a cerut Mariei să-mi dea inelul, inelul bunicului. L-am scos din cutie şi i l-am pus înapoi pe deget. Degeaba îşi trăgea mâna, voiam ca dragostea să le fie întreagă, când aveau să se vadă. Eu le fusesem doar purtător de veşti.
I-am sărutat mâna şi am fugit înapoi sub tăcere, să nu-mi simtă lacrimile. Curgeau din toate părţile. Din ochi, pe gură, din inimă, pe tălpile de la picioare. Am adormit lângă ea, cu ultimul gând în braţe. M-a trezit să plec odată cu soarele. Maria îi telefonase mamei, să mă aştepte cu cina. Nu voiam să plec. Mă ţinea pe loc o durere pe care o purtasem în mine de la prima noastră întâlnire. Acum crescuse mare şi nu-şi mai încăpea în propria voinţă.
M-a sărutat pe creştet şi mi-a spus că vrea să rămână singură cu Maria. Aveau încă multe de vorbit. M-am răzvrătit în zadar, a rămas neclintită. Am ieşit din odaie, oboseală supărată pe picioare, m-am prelins pe peretele ce ţinea speranţa la uşă. Lacrimile m-au lăsat fără vedere. M-a mirat umbra Mariei, nici nu simţisem când m-a luat în braţe. A dat din cap, de data asta definitiv. Am rămas acolo, una în braţele celeilalte, până dimineaţa. Mama a găsit uşa deschisă, ne-a acoperit cu o pătură, a chemat preotul şi s-a apucat să facă de mâncare. Din pereţi, năluci flămânde veniseră la priveghi. Părul Mariei s-a trezit aproape alb. Ninsese în gândurile ei, peste noapte. Timpul lacrimilor trecuse, zorii aduceau înapoi frânturi de poveşti. M-am dus în camera care mă locuise, să-mi iau rămas bun de la toate visele lăsate pe pernă. Pe noptieră mă aştepta cu sufletul la gură o cutie îmbrăcată în catifea neagră. Înăuntru era cel mai frumos lucru pe care-l văzusem în viaţa mea. O cingătoare din lanţuri de argint, poticnite în copii fragili de sidef alb. Un dar de mireasă, o taină ţinută la adăpost de rochia albă. Dorinţă când cuvântul se închina mut.
Mi-am prins-o de talie şi am început să-mi mişc şoldurile, cum văzusem la cadânele acelea ce hipnotizau până şi neputinţa eunucului. Simţeam pe suflet privirile lacome ale întunericului. Un chicotit se lăsă cuminte dus de aer. Maria. Nici ea nu mai văzuse aşa o minunăţie. Am început să râdem, mişcând nebuneşte din şolduri. Râdeam şi eu, râdea şi Maria şi ea era acolo cu noi, gata să ne lase în urmă. Mama a intrat supărată, a dus un deget la buze, apoi a început să scuipe de ‘Ducă-se pe pustii!’. Moarta pe masă şi nebunele la oglindă …
Azi nici nu cred că a plecat. Uneori mi se reazemă de umăr şi priveşte la foile pe care încă se mai nasc poveşti. Un trup căruia i s-a poruncit să plece, dar care întoarce capul înapoi, pentru că a prins drag.

Primele două poveşti din serie:

https://lilianawidocks.com/2016/08/29/vieti-pe-tipsii-de-argint-i/

https://lilianawidocks.com/2016/08/30/vieti-pe-tipsii-de-argint-ii/

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s