Theatre Royale de la Monnaie, Bruxelles, 4 aprilie 1962
Când pleci, trage din mine o nălucă
un verb care să se dezmintă de destin,
ce-mi pasă că iubirea are chef de ducă,
când ne-a lăsat pe mese belșug demn de-un festin?
Se va întoarce, așa mi se întâmplă de fiecare dată,
flămândă, ca un câine cu nume înțeles doar de stăpân,
va cuibări în mine dorul, tras pe roată,
doar tu vei desluși plânsul ce îl amân.
Când pleci, nu trage semnalul de alarmă,
trenul va duce-n infinit gândul lumesc,
ne vor găsi cândva doar oasele și-un soi de teamă
că-n amintire ochii nu îmbătrânesc.
