Premiu pentru cel mai bun, film

descărcare.jpg

 

Era o zi de luni. Da, da, ținea minte pentru că făcuse cu o zi înainte pomenire la biserică pentru Silviu. Manuela scoase două șervețele de hârtie din cutie și uitând de toate și le tamponă obosită de frunte. Uita din ce în ce mai mult, de când îl pierduse uitase dacă mai era ceva de vorbit. Oamenii o ocoliseră dintotdeauna, până și maică-sa trecea pe la ei doar când era plecată la băi, dar îi suportau umbra de după ușă de dragul lui Silviu. Silviu fusese un zeu și aici, în templul iubirii lor, încă mai era. Manuela fusese profesoară de limba și literatura română. Acum se pensionase, până și bibliotecara uitase de ea. Nu era cineva de care să-ți aduci aminte. De tânără avusese un corp frumos, zvelt, cu forme generoase, dar chipul, parcă rușinat de atâta grație, se retrăsese într-un anonimat comod, deși mintea nu o lăsa să ațipească după gene. De aici marea ei calitate: un ocean neistovit de calm.
Când îi fusese prezentat, la o serată, Silviu era un tânăr actor, frumos și plin de vervă, iubit pe dată, preferatul tuturor. Nimeni nu înțelesese de ce o alesese pe ea, când altele cu mult mai frumoase și cu situație bună l-ar fi ajutat mai mult în carieră. Căci cariera era cea dintâi soție a lui Silviu, cea față de care toate celelalte roluri erau poligame. Încă de pe băncile studenției i se prezisese un viitor strălucit și bătrânii lui profesori nu se înșelaseră. Silviu glumea că o luase pentru cum gătea, mesele de Crăciun de la ei erau pomenite și în jurnale. În rest Silviu o păstra doar pentru el, de ziua lui sau de Revelioane petrecea cu colegii. În primii ani îl însoțise, privind timid din câte un colț cât era de adulat. Femei frumoase stăteau la poză pentru jurnalele în vogă, se băteau pe atenția lui, iar ea se bucura că îi alesese perfect costumul, gri, cu țesătură moale sau cravata neagră, care îi dădea un aer pirateresc, pantofii de piele fină, lucrați de mână, din Italia și cămașa brodată cu monogramă, la comandă, special pentru el. Cu trecerea anilor se îngrășase, devenind șleampătă, prefera să-l aibă în grijă de acasă. Nu avuseseră copii. Nu ar fi avut timp pentru ei. Silviu avea nevoie de toată energia și ea era în stare. Repetau rolurile împreună, era primul lui critic. Îi scria discursurile pentru premii și premiere, viața lui era în totalitate dedicată publicului. Publicul, de fapt, uitase că era căsătorit cu ea, și-l însușise și-i punea la braț, pe alese, din frumoasele zilei. Peste el parcă nu trecuseră atât de repede anii, se arăta chiar mai frumos decât fusese odată. Ei începuse să-i fie rușine să mai iasă din casă, de frică să nu fie observată, să-l facă de râs. Cariera lui era copilul lor drag.
Ai ei le cumpăraseră casa asta când se luaseră, pentru ea ar fi fost deajuns o garsonieră, dar când și-au văzut ginerele au înțeles că trebuia pus la bătaie tot ce aveau mai bun. Îl însoțeau uneori în turnee, trimițând note și coșuri cu flori. Maică-sa organiza dinee în cinstea lui, când se întâmpla de juca în vechiul lor oraș. Pe ea o țineau mai mult pe la bucătărie, să se îngrijească de mâncare și ca serviciul să decurgă ireproșabil. De când se îngrășase însă, maică-sa îi interzisese cu desăvârșire să mai vină, prinsese ospătărițele, aduse cu ziua, râzând fățiș.
Cocoloșit toată viața, abonat la saloanele de cosmetică și masaj, cu medic personal și îngrijit de la punct până la virgulă, Silviu se stinsese totuși subit, în urma unui infarct. O costumieră de la teatru dăduse presei o poveste cum că o altă actriță, o zgâtie la primul rol, îi dăduse înainte de spectacol vestea că ar fi devenit tătic. Deși nu crezuse o iotă, se gândise că numai simplul exercițiu de imaginație că s-ar mai fi putut naște un al doilea ‘el’ l-ar fi putut ucide, chiar așa, din nimic.
Despre ea se spusese că-și pierduse mințile la aflarea veștii, dar nu era adevărat. Ea era încă aici, veghind ca amintirea lui să se păstreze intactă și lucrurile care îi plăceau atât de mult să fie făcute ca și cum el încă ar fi fost.
Dădu cu ochii de pata de la cremșnit. Ce oroare! Aproape că o putea citi în ochii lui, ura când îi scăpa câte un strop de mâncare pe hainele deschise, în tonuri neutre, care să nu supere pe fundal. Mai trase două șervețele din cutie, umezi unul și curăță pata. Își făcu vânt cu o farfurie de hârtie, din cele pe care dăduse colivă de sufletul lui. Își reprimă lacrimile, smiorcăindu-se nu avea decât să-l enerveze. Luă tava cu cafea și prăjituri și se mută în fața televizorului. Rula un film de-al lui. Era prima oară când îl vedeau împreună.
De pe perete, capul împăiat al lui Silviu domina scena încă vie, un trofeu de vânătoare unicat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s