Povești cu fete

hulea ecaterina 4

 

– Anișoară?!
– Noapte bună, tată!
– Noapte bună.
Bătrânul închise fereastra și se așeză pe marginea patului. Nevastă-sa căzuse în groapă, trasă de o mătușă, așa umbla vorba prin sat, lăsându-l cu două fete pe cap. Anișoara era la vârsta măritișului, cum era mai greu de ținut. A mică, Alexandra, era încă la școală, dar o ajunsese din urmă. În ultimul an se înălțase de parcă ar fi pus pantofii cu toc ai soră-sii în picioare. Anișoara își găsise de lucru la oraș. La început nu fusese de acord, pe vremea lui fetele așteptau pețitor răsucind lâna pe fuior și învățând să învârtă la mămăligă. El muncea pământul, dar cu oricâtă sudoare stropea țărâna, nu se îndura să le dea mai mult decât să țină casa și să aibă ce pune pe masă. Fetele voiau fuste și rochii, pantofi, paltoane și cizme de piele. Așa erau vremurile. O lăsase cu o singură condiție: să vină direct acasă, să nu se încurce cu bărbați sau și mai rău, să poftească la vreunul luat. La început o așteptase în stația de autobuz, dar începuseră să-l ia în râs mucaliții, când mergea la crâșmă. Fata era cuminte.
Se retrăsese în bucătăria de vară, lăsând fetele să ocupe toată casa. Se îngrijeau de el, îi albeau cearceafurile de pânză și-i înfoiau pernele umplute cu puf de gâscă. Găsea mâncare pe plită și pâine sub ștergar. Nu-i lipsea decât trupul ciolănos al nevesti-sii căutându-i căldura, pe la datul zorilor. De dragoste se ținea cu o vădană dinspre pădure, îi căuta ograda după miezul nopții, când nu-l știau decât câinii.
Într-o duminică nu știu ce-l apucă, dar avu, așa dintr-o dată, poftă să meargă la biserică. Nu mai fusese de când îi agățase colaci de prapuri nevesti-sii sau și mai înainte, de când Nuțu, fierarul, o ținuse în brațe la botez pe asta mică, Alexandra. Poate-l chema Dumnezeu, deși, după cugetul lui, era cam devreme. Intră în casă, să caute pe cui pălăria neagră de fetru, legată cu mătase și dată pe-o parte de-un pumn de pene de păun. Cu o mână rezemată de șale, Anișoara descânta polonicul în oala cu ciorbă. Burta i se înălțase semeață, până la gură.
Răcni ca un câine izbit cu lanțul.
– Al cui e?
– Nu striga, tată!
– Al cui e???
– Al lui Ilieș, mezinul farmacistului. Ne dă bani să-l creștem. Nu te băga, tată! Ne faci de râs.
– Eu vă fac de râs?! Eu? Cine intra seara pe poartă? Alexandra?
– Da. Îi dădeam bani de bomboane și-i cumpărăm inele și blugi.
– Nu-i de ajuns că mi-ai terfelit onoarea, ai învățat-o și pe soră-ta să mintă! Asta meritam noi, Anișoară? De-asta se ruga maică-ta pentru voi? Ăsta să fie norocul tău?
– Îl iubesc, tată, dar nu e nimic de făcut. Tanti Lucreția nu mă vrea de noră.
– Așa?
– Așa, tată.

Nunta s-a făcut în noiembrie, dăduse gerul și mireasa a purtat scurteică cu blană de vulpe. Mirele o sorbea din ochi. Sora miresii, Alexandra, a dus în urma lor, în brațe, pruncul, pe care la săptămână tot ea l-a ținut să-i fie miruit somnul de după botez. Satul a așteptat la ușa bisericii cu ploaie de imortele și boabe de grâu. Fusese un an îmbelșugat. Nimeni n-a prins din ochi privirile pline de patimă ale soacrei mari, întâlnind pe cele pline de calm ale tatălui miresei. Și nici pe cele pline de pizmă ale văduvei din deal, ascunsă după lumânărar, lângă sobă.
Dumnezeu a închis în urma lor ușile bisericii și și-a încrucișat suspinând, în poală, răbdarea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s