Prietenii mei

romanian writers

N-aş avea, nici măcar pentru o clipă, încredere în omul care mă judecă după lectura din tren. Născuţii cu întrebări se aşteaptă să porţi cu tine doar Kirkegaard, Bacon, Borges sau Eliade. N-aş încerca Cervantes sau Unamuno la toaletă, încă lupt cu o afurisită de constipaţie. Ultima mea grijă, călătorind spre Bucureşti, e să le arat studenţilor, precupeţilor şi babelor sofisticate că-s prietenă la cataramă cu Liiceanu, Patapievici şi Pleşu. Sau joc miuţa pe culoar cu Radu Paraschivescu şi Dan Alexe. În fapt, deşi am în sacoşă un număr zdrenţăros, primit cadou, de rebus citesc doar oameni. Mă face să bat din palme prezenţa lor, conversaţiile uşoare, care devin obeze până la destinaţie, politica şi iubirea, cărate în spate la cişmea, de unde bem cu toţii apă, unii mai rece, alţii privind-o cu jind până-şi dezbracă asprimea – suferinzi cronici de gâlci. Nici Cioran şi nici Hemingway nu sunt subiect de bârfă în tren, iar dacă sunt aduşi în discuţie, inclusiv Ţuţea, se lasă o linişte înmormântală, ce face loc mirosului de chiftele cu usturoi şi caş cu ceapă verde. Să-ţi aduci întrebările transcedentale în tren/avion/metrou e ca şi cum te-ai duce să cumperi un Manet de la bazar. Iubesc oamenii, vânzătorii de la tejghele ruginite, ei aţâţă întrebările, întrebările doar creionează oameni şi mi-e dor să-mi fie frig cu mine uneori, dar căldura mă ţine în viaţă. Iar când discuţiile despre arşiţa, ce nu se mai satură de pupat ogorul şi vecina Otilia, căreia Felix nu i-a fost niciodată de ajuns, ating apogeul şi mi se cere părerea, pot oricând să zâmbesc inocent, să-mi arunc ochii pe fereastră, unde natura încă mai poate poza în perfecţiune şi să debitez ce inepţie vreau, căci va muri odată cu strigătul flămând al roţilor de tren. Călătoriile sunt ca mersul la grădiniţă, te poţi juca din nou cu păpuşile, fără să pară că vrei să le scoţi ochii.
Dacă mă întâlnesc la vagonul restaurant ( fantoma lui ) sau împart cu Houellebecq sandwich-ul oferit de stewardesă, asta nu înseamnă că m-a atins fiorul scriiturii şi de mâine încep să public nuvele. M-a mângâiat prezenţa unui înger şi mărinimia lui în a-mi dărui un selfie, căci eu am atins omul, nu spiritul.
Îmi aduc aminte că aveam un vecin, poet rebel, care-şi închidea zilele geroase de depresie cu două ivăre, în casă. Uita să doarmă şi să mănânce. Îi lăsam la uşă, dimineaţa când veneam de la piaţă, câte o sticlă de lapte şi un covrig. Nu aşteptam să am pişcături de rime şi totuşi inima din el mă lăsa să cad, uneori, printre versuri. Hrănisem omul, iar el îmi ademenise sufletul.
Nu scriitorii, cu care mă afişez în compartiment sau care mă sărută la aeroport, îmi ţin companie, ci haosul ce-au lăsat în urmă, după ce m-au lăsat să privesc sub palton. Şi dacă Sandra Brown îmi lasă pielea de găină şi vecinul meu de scaun refuză să-mi dea jacheta, ca un gentleman, pagubă-n ciuperci. Dar ce te faci, dacă îndrăgostită de Baudelaire sau de Zola, te zguduie, pe neaşteptate, un orgasm gălăgios în avion? Ce gentleman îşi poate asuma vina?
Călătorind cu scriitorii mei iubiţi, braţ la braţ cu ultima lor carte, menţionând în treacăt că ne-am surâs la o cafea, e o altă formă de păstoreală bisericească:
– Ştiţi, eu îl cunosc personal pe Dumnezeu, stau de vorbă cu el în fiecare zi.
– Şi vă răspunde?
– Da, în vis.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s