Învaţă ‘noi’

iepure

Să fim clari de la început. O zi pe săptămână e a mea. Ailaltă, de m-a înşelat, îmi dădea doar câteva ore. Alege o zi să-mi dai.
Cu greu mă trezii din perplexitate. Era atâta sinceritate în ochii tiviţi acum în muţenie, că am realizat imediat că nu râde de mine. Şi mai greu am izbutit să rup mişcarea mâinii, se avântase spre cuţitul de tăiat pâine şi l-ar fi spintecat pe burtă, să-mi facă loc să mă mut înlăuntru, înlăuntrul durerii de a număra orele. L-am prins de mână şi i-am sărutat palma, cast, precum o pană fugită dintr-un porumbel mai ştie să mângâie pământul. Trebuia să calc cu grijă printre pietrele din care-şi făcuse cărare. Îmi răneau tălpile şi sângele se scurgea ars de soare, printre crăpături.
– Sigur. Mă gândisem să-ţi dau duminica, când Dumnezeu, obosit de îndreptarea propriilor greşeli, îşi reazemă bărbia de podul palmelor şi-şi dă voie să viseze. Întotdeauna m-am întrebat la ce visează Dumnezeu. Tu ştii?
– Dumnezeu nu visează, Dumnezeu prefigurează.
– Îl abstractizezi voit, să mă superi …
– Nu fi proastă! Trăim cu toţii ca-ntr-un lagăr şi avem nişte numere pe braţ. Al lui e 1. E singur şi uşor de uitat.
– Eu nu uit …
– Uită-te la mine.
– Ţi-aş da şi zilele de luni. Mi-s grele începuturile, mă sperie orbecăitul şi glumele întunericului. M-ai putea ţine de mână, să am curaj … şi apoi mai sunt şi zilele de marţi, oh, astea-s prăpăstioase, mama mă scuipa, să nu mă deochi.
– Cum am putut să las să-mi fie drag de una aşa nevolnică? Fie!
– Dar miercuri? Miercuri eşti ocupat? Miercuri şi joi abia mai am timp să ud florile. Mă-nchid în birou, am livrări doar la termen. Şi vineri mă dor măselele din minte şi inima mi se zbate temătoare, că iar am exagerat şi ce păcat ar fi fost să n-o fi făcut-o. Aş putea să te las să ieşi cu băieţii sâmbăta. Da, sâmbăta aş putea să-mi julesc puţin genunchii în grădină şi apoi să mă întind pe iarbă, aşteptând să vii, cu fulger şi cu ploaia.
– Mă laşi fără cuvinte …
– Oh! Îţi dau şi sâmbata atunci … te rog … nu pleca …
Mă urcasem ca o capră neagră pe cel mai abrupt pisc, fără să-mi pese de mai ştiam drumul sigur înapoi.

De atunci purtăm acelaşi halat de baie şi ne-am cumpărat o singură farfurie. Un cuplu e un singular. Un număr 1. Dragostea e spaţiu şi timpul se scurge în contur, niciodată la interior.
E iar duminică şi-mi ridic nedumerirea de pe pieptul lui:
– Vrei să ieşim azi?
Cu palma îmi aşează inima la loc:
– Mi-e bine aici cu tine. Mai citim un pic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s