Nu ştiu să fac frumos adio

crap

Eu nu ştiu să regizez despărţiri. Oamenii pe care i-am cunoscut pregătesc discursuri în faţa oglinzii, pierd nopţi, imaginând scenarii, aleg două-trei variante încotro ar merge discuţia. Deşi îi detest pe cei ce trimit doar un sms, pentru lipsă de imaginaţie şi pentru că mă regăsesc în ei, nu mă pot desprinde de modul ăsta simplu de operare. Deşi mintea mea operează un sistem complicat, chiar şi pentru mine, oamenii şi dragostea sunt segmente liniare, fără întoarcere. Pornesc de la punctul A, entuziastă, mă cheltui cu extravaganţă şi dacă nu-ntâlnesc pe nimeni să-mi inventeze o curbă, o piramidă, un magic epsilon, mor de plictiseală în punctul B, unde, ca un premiant, sătul să ia nota zece doar pentru că ceilalţi dorm liniştiţi în bănci, ies din clasă trântind uşa şi nu mai obosesc şi explicaţia la tablă. Nu fug de întrebări, fug de durere, dacă omul de lângă tine nu te înţelege o zi, o noapte, o pacoste, de ce să insişti, scoţând cuţitul zimţat din rană? Ce răspuns mai poate coagula dezamăgirea aşteptărilor? Ai mei au fost sinucigaşi de relaţii, ca şi mine, fără eleganţă, fără exteriorizare forţată. Nu m-a învăţat nimeni să fiu martir. Fug de orice fel de durere, cea fizică mă înspăimântă şi, ca o foaie de hârtie, împrumut tremurul mâinii care mă ţine. Dintotdeauna am împrumutat dureri din lume, ca pe mici viruşi neobrăzaţi, care mă provoacă, mă sugrumă, mă rup în sute de fobii, unele atroce, curvele morţii. Şi-atunci nu pot să te privesc în ochi şi să-ţi spun că plec, că m-a durut. Ţi-am lăsat mesaj, din singurătate, pe spatele tuturor post-it-urilor care îţi aminteau să-ţi încălzeşti cina, când nu eram, să-ţi suni prietenii, când n-aveai chef să fii, să mă iubeşti, când te-ntorceai, să te îmbraci cu mine, când îţi era frig. Nu ştiu unde dispar mereu zilele de început, culorile, râsul, gustul tău. Pleacă de-acasă în nopţi cu eclipsă de lună şi nu le mai auzi de nume. Îmi frâng mâinile până la durere, încercând să ignor tristeţea ta, dar o văd acolo, ca o pată de cerneală pe obraz şi, ca o laşă, nu întreb de ce, n-aş supravieţui tuturor motivelor. Îţi spun că plec, uneori şi nu mă crezi. Dacă m-ai lua în serios … Dacă ai vedea în mine ca la început, fără traducere, fără amplificator. Şi vine ziua când mă trezesc lângă tine fără mine, când am îngropat totul, ca pe o comoară, sub pielea ta, când nu mai am nimic să-ţi dau decât plecarea mea. Mă furişez ca năluca ce sunt, sărut toate zilele ce te vor primi, îmbrăţişez noaptea ce te va arde şi-ţi las şi toate visurile noastre. N-am să văd dimineaţa de după. Nu ştiu şi nici nu pot să vin înapoi.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s