La piaţa cu suflete

arise

Trăisem 32 de ani fără să am idee că mă născusem cu un handicap, foarte uşor de corectat, dacă era descoperit la timp. Sau aşa părea din ce îmi explicau maică-mea şi mătuşa Dorica. Nu mă măritasem, deloc-deloc, şi asta mă scotea din rândul oamenilor obişnuiţi şi mă făcea o beţivă de viaţă, curvă pe înţelesul brontozaurilor cu state vechi de plată şi ce scotea din sărite pe toată lumea, era că încă pluteam, inconştientă, în bazinul cu negare. Lumea arunca colaci de salvare înspre mine, iar eu nu vedeam fălcile rechinului, dinţii ascuţiţi, care lasă cicatrici pe piele, ci moleşită de cocktail-ul dulce-acrişor, cu cireaşă şi umbreluţă, mă pierdeam în poveştile soarelui, nişte minciuni drăgălaşe, pentru fete de pension. Era dolce şi era şi far niente şi, ca orice dependent, respiram fumul gros al nepăsării şi mă minunam cum plămânii aleg, preferenţial, oxigenul, precum chinezii orezul, în vremuri de autoconservare naturală. Până când maică-mea, sătulă să fie luată peste picior de vecini şi să-şi dea ochii peste cap, a extaz, în faţa pozelor cu rochii de dantelă ale altora, mai grase şi mai cu părul scurt, a început să-mi ţipe în ureche:
– Gata! Te-am lăsat până la vârsta asta, am crezut că te mobilizezi şi îţi faci şi tu un viitor. Am vorbit cu părintele de la ‘Trei dorinţe’, mergem acolo duminică dimineaţa.
– Trei dorinţe? Adica aşa, ca şi cu peştişorul de aur, te duci şi ceri ceva de trei ori? Nu e aglomerat?
– E foarte aglomerat, de-aia mergem cu noaptea-n cap. Şi nu, nu-ţi îndeplineşte nimeni, pe degeaba, trei dorinţe, Dumnezeu a cam făcut destul pentru tine, e timpul ca tu să-i îndeplineşti lui trei dorinţe, ca să vadă că vrei să te schimbi.
– Eu? E legal?
– Vezi că te obrăzniceşti!
– Păi, ce poate să-şi mai dorească Dumnezeu? Nu e el proprietar peste toate?
– Uite de-aia le tragi tu pe toate, cauţi explicaţii la sămânţa de cânepă.
– Bine, mama, dar nu înţeleg ce-i rău cu mine, mă simt foarte bine.
– Aia-i problema, că nu-ţi dai seama. Din atâţia băieţi, cu care ai vorbit, n-ai putut păstra pe niciunul? Ce poate fi aşa greu, că mă exasperezi?!
– Aaaa, nu erau chiar premium. Erau buni, dar calculam restul la casă mai repede ca ei.
– Mă laşi în ceaţă. Ce rest? Restul la casierie? Draga mamii, e mai rău decât am crezut. Duminică la şase să fii gata, te iau din uşă si mergem la Unduieni. Să nu mănânci. Slujba n-are efect decât pe inima goală. Şi încă ceva … fără pantaloni, fără albastru pe ochi şi fără ruj de buze. Să-ţi pui batic pe cap, nu intri în biserică cu coama asta, sălbatică şi sârmoasă. Vine şi mătuşă-ta Dorica.
Mătuşa Dorica, să mă placheze probabil, dacă luam mingea şi gândeam să fug. Mătuşă-mea era mare amatoare de sporturi de echipă, avea cinci băieţi, pe care îi dirija cu fluierul, în teren şi când le dădea câte o scatoalcă peste ceafă, avea grijă să fie cu ojă roşie, ceea ce-i elimina din joc două etape. Un semn că trebuia să respect ceva reguli. Deci. Miraculos, cuvântul ‘deci’ apare neinvitat ori de câte ori nu vrei să te gândeşti la nimic.
Duminică dimineaţa regretam deja că am aprobat toate tânguirile maică-mii. Peste noapte, se abătuse peste sufletul meu o zăpadă subţire şi mă trezii tremurând, fericind că ar putea fi gripă, necăjită, dupa ce-am fumat prima ţigară, că mă trezise doar un fior.
Pe maică-mea şi pe mătuşa Dorica le-am găsit la uşă, ca doi sergenţi la schimbul de tură. Mi-au inspectat ţinuta şi părul prins sub bonetă şi după ce s-au declarat satisfăcute, am plecat spre gară. La biserică nu se mergea cu taxiul. Aşa decretase maică-mea, mergeam în penitenţă, să-mi recunosc greşelile ( dracu’ ştia care ) şi să duc şi eu un colţ de cruce, care căzuse, prea greu, pe umerii fiului lui Dumnezeu.
Biserica era într-un sat din apropiere, aşa că n-am avut timp să mă molipsesc de lene, de la beţivii din tren. Din haltă – un fel de gara noastră foarte mică – am luat-o de-a dreptul pe câmp, spre biserică, pentru că mi se făcuse foame şi maică-mea se dovedise de neînduplecat. Făcuse totuşi o concesie, alegând scurtătura. Când am ajuns la porţile bisericii, foamea făcea ravagii cu mine. Am început să mă scâncesc, ceea ce mi-a atras privirile celorlalte şi încruntările maică-mii şi ale coanei Dorica. Celelalte, pentru că nu mai văzusem atâtea femei, de vârste pestriţe, laolaltă, din pozele cu defilări pentru dreptul la vot, din cărţile de istorie.
– Ce dorinţe, mai exact, îndeplinesc doamnele astea? am întrebat-o pe maică-mea. Nu că m-ar fi înspăimântat foarte tare vreo mănăstire de maici, dar vârsta nu-mi era deloc pregătită.
– Azi se dezleagă cununii, a răspuns mama.
– Cununiile cui? Şi cine le-a legat, de ce?
– Ce ţi-am zis, Dorico? Ori i le-a legat cu sârmă ghimpată ori e proastă făcută grămadă şi nici împărtăşania, nici mirul, nu mai ajută.
– Mama, mi-e foame …
– I-au făcut vrăji, moare de foame, nu vezi?
– Păi dacă îmi făceau vrăji, mai căutam purici morţi pe arca lui Noe? Dacă nu-mi daţi nimic de mâncare, plec să caut un chioşc în sat.
– Marieto, dă-i un biscuit, că începe slujba. Copil făcut seara, când lumea merge la culcare. Dacă ai mai fi aşteptat puţin …
– Se grăbea şi atunci, că-i era foame … hahaha … Doamne iartă-mă! Cu fata asta numai păcate fac.
Mi-au dat un pachet de biscuiţi şi o sticlă cu apă şi m-au lăsat în pridvor, cu promisiunea că intru, imediat ce termin de mâncat. S-a dovedit că am intrat exact la ţanc, ceea ce încă mi se pare un pleonasm, adică, când zici ‘ţanc’ e ca bătutul de oră exactă, de ce s-o faci şi mai exactă, biata oră, nu-i şi aşa destul de abuzată?
Lăsând orice gânduri lumeşti la intrare, am pătruns în biserică, hotărâtă să mă-nţeleg cumva cu Dumnezeu, să dea drumul la sfori, că le ţinea prea strâns în mână şi să se ocupe puţin de maică-mea, că tare mai era nefericită. N-am apucat să-i aud răspunsul, când a început încolonarea pentru slujba cununiilor. Văzând totul prin ochi învăţaţi cu întunericul şi iarba dracului, ai fi zis că Ceauşescu legalizase peste noapte căsătoriile între lesbiene şi astea erau alea cărora le ardeau buzele cel mai tare. Paradoxal, în faţă se aşezaseră alea sărite de 60 de ani. Dumnezeu, probabil, luase în considerare că nu mai aveau multe de împărţit cu nimeni şi acorda medalii de erou aproape căzut pe front. În batalionul tineretului începuse deja lupta de coate, pasămite unele voiau să ia ce-i mai bun. Încercând să ajut o doamnă în vârstă, care se împiedicase de treapta din faţa altarului, m-am trezit îmbrâncită cu dezgust:
– Ce-i, copchilă, vrei să-mi iei locul? Nu ţi-ar fi ruşine!
Cuprinsă de o stare nevolnică de perplexitate, m-am trezit pradă uşoară şi pentru scorpiile tinere, aşa că m-am regăsit acolo unde meritam să fiu, la coadă. Tanti Dorica mi-a venit în ajutor, cu umeri largi şi zâmbet bonom şi printr-un simplu exerciţiu de respiraţie m-a împins în mijlocul grămezii. Lupta dintre bine şi rău nu se sfia nici în casa Domnului. Părintele, un om trecut peste multe cadavre, a privit la noi toate cu înţelegere şi a promis că, dacă nu dărâmam altarul, ne deschidea şi Cartea Sfântă, bonus – indicaţiune nesofisticată cam ce drum să urmăm de-acum încolo, ca să nu se mai trezească cu noi pe cap şi a doua oară. Cu toată experienţa de fundaş central a Doricăi, tot ultima am atins linia de finiş.
– Poate la partea cu cartea să ai mai mult noroc, mi-a zis mama printre dinţi, doar fusesem premiantă la şcoală.
După altă oră, închinată, în cel mai comic registru, lui Dumnezeu, am ajuns la uşa altarului, cu lumânarea aprinsă şi mintea vigilentă, să n-adoarmă speranţa. Ar fi fost mai uşor să dezleg rebus, încrucişările lui Dumnezeu erau de domeniul fantasticului şi dorinţele lui, ultraceleste. Părintele m-a privit surâzător, a luat lumânarea şi a deschis cartea.
Ta-dam!!! Gândurile începuseră deja petrecerea, la mine în cap. Fericirea e furnizorul cel mai aprig de băutură.
– Secretul este … am început, ridicând încurajator din sprâncene …
Părintele s-a uitat în Cartea Sfântă, apoi la mine, a închis-o uşurel şi, cu voce pierită, a bâguit:
– Dumitale n-am nimic să-ţi spun, după care a închis rapid uşa de la altar, baricadându-se în oraşul interzis. M-am proptit cu toată forţa în uşă şi a fost nevoie de dascăl şi de mătuşă-mea Dorica să salveze bunurile bisericii, donate de familii de vază, cu relaţii la Judecătorie şi Parchet.
Între timp anii au trecut şi înţeleg perfect teama popii – un biet funcţionar, trimis de Dumnezeu să-i ia peste picior pe enoriaşi.
Pentru că nu m-am măritat imediat, maică-mea consideră că pachetul de biscuiţi a fost de vină.
Relaţia mea cu Dumnezeu n-a fost una confortabilă.
Îl mai aud câteodată vociferând. Ghinion, a scăpat-o pe una dezlegată.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s