A murit Dumitru

inmormantare 1

Se certase cu primarul de la o bucată de pământ, pe care hoţomanul i-o dăduse fiică-sii să-şi facă casă cu cerdac, în mijlocul satului, lângă fântăna lui cu apă sălcie. Trei generaţii de Todiraşi săpaseră să dea de apă şi la sfârşit o găsiră, săracă, cu gust a lehamite şi o lăsară să doarmă, sub un capac de lemn, pe care nevastă-sa aşezase un ştergar cu flori roşii şi cruci negre şi pe ştergar o căldare curată, în care lăsa apă pentru păsări. Când nevastă-sa şi-a făcut drum la Dumnezeu, a pus vin în căldare, să ciupească îngerii din sângele Domnului.
Pământul fusese al lor, luat la colectivizare, deşi înafară de Primărie şi un strat înghesuit de gherghine şi tufe de iasomie, nu făcuseră nimic cu el. Acum îl dăduse în judecată şi-l ameninţase pe primar că el are să-i fie capătul şi mântuirea.
A doua zi se trezi strâns între dangăte de clopot de biserică. „O fi sărbătoare”, se gândi, că numai ce se ridica o biserică şi imediat găsea prostimea un sfânt, la care să se-nchine. Dumnezeu plecase demult de pe lumea asta, cu fecior cu tot. Dădu cu apă pe pielea uscată şi râse ştirb într-un ciob de oglindă. Barba îi acoperise gâtul, dacă îşi bulbuca un pic ochii avea şi el un aer de icoană. „Doamne iartă-mă”, scăpă printre buze şi plecă să dea de mâncare la vacă. Auzi o bătaie la uşă şi, cu scârţâit, o văzu făcându-şi loc prin crăpătură pe tolomaca de Domnica, sora pălimarului.
– Ce cauţi, femeie?
– Ai murit, Dumitre. Cum vrei, să te întindă la biserică sau acilea acasă, pe masă?
– Zâc să mă ţâi tu în braţe, neghioabo, ptiu! Pleacă, că acuma dau drumul la smoala dracilor pe tine!
Femeia duse mâna la frunte, să înceapă o cruce, dar se răzgândi şi o luă la fugă. Lăsase pe treapta de lemn o candelă, din aceea de plastic pe care toţi o poartă în căuş, de la biserică, să nu piardă lumina luată din mila Domnului. Că a zis Domnul:”Luaţi minte, că degeaba am pus creierul deasupra, dacă nu l-am învârtit cu cheiţa!”. Suflă, să curme fumul, dar lăsă candela la locul ei, costa bani şi poate venea proasta s-o ia înapoi. Dădu de mâncare la vacă şi stătu un pic de vorbă cu găinile, că mare ajutor avea de la ouă şi se cădea să le mulţumească, după care rupse un colţ de pâine şi un capăt de cârnaţ şi se aşeză la masa din bucătărie, cu ochii pe uliţă. O văzu pe Maria, care ţinea crâşma lui tată-său, venind cu candela la uşă, apoi pe preoteasă şi două învăţătoare. Mai la urmă veniră şi bărbaţii, cu o sticlă de rachiu şi pe buze cu mucuri de ţigară. Ieşi să le bage minţile în cap, dar toţi îl priveau de parcă alunecase pe lumea cealaltă, numai că el nu căzuse, dar ăştia îşi rupseseră toţi picioarele. Se perindară şi copiii, cărora le împărţi bomboane şi biscuiţi cu miere, îi lăsă să alerge găinile şi să dea bineţe la vacă. După ce neastâmpăraţii fugiră la şcoală se lăsă liniştea şi din când în când se făcea auzit mormăitul fârnâit al dascălului, care fusese trimis să anine de uşă o petică neagră. Eh, dacă tot a murit, putea să ducă vaca la păscut pe pământul de la care i se încăpăţânase pricina, că nu mai aveau cui să dea amendă. Se întoarse apoi acasă şi se apucă de băut şi de petrecut, că nu-i murea omului în fiecare zi câte o doagă, cum crezuse Dumnezeu, ci se ducea tot butoiul dintr-o dată, cu Diogenele mă-sii cu tot. La câmp avea să se ducă de mâine, azi dădea ciorilor de pomană grăunţe, să fie de capul ălora de-i pregăteau deja coliva. Scoase radio-ul pe prispă şi după trei pahare se ţinu de mână cu vântul, într-o horă ca pe vremea copilăriei, când se întâlneau pe 24 ianuarie în faţa primăriei şi încă mai nutreau prietenie unii pentru alţii. Înjură de mamă pe toată lumea şi când se duse la culcare trase de o candelă să vină în casă, o aprinse de la brichetă şi o lăsă să se înmoaie la capul patului, în caz că-i căuta moartea şi pe alţii, să nu se împiedice la el în casă. De dimineaţă găsi dricul la poartă şi pentru că anul ăsta se zaharisiseră, Dumitru îl umplu cu harbuji şi acoperi mormanul cu o perdea de dantelă, după care dădu apă şi nişte fân calului, că de găsit găsea el şi singur drumul spre casă. Se duse să verifice dacă nu-i săpaseră şi groapă la cimitir, ai lui ţineau un liliac la piept şi nu se învrednicise nimeni să-l caute la rădăcină. Avusese el de gând să cumpere un loc mai la margine, lângă Sevastiţa lui Bidirel, că mult îl mai ţinuse pe jar drăcoaica. Nevastă-sa fusese o femeie cuminte, nu-l supărase, dar nici nu ştiuse să-i scarmene perna. Văzu în fundul cimitirului o mână de babe cu baticuri cernite şi după ce alungă piezele rele îşi văzu numele pe-o cruce de lemn, încă verde, abia tăiată şi pe Vasile, groparul, dând cu sapa vitejeşte în pământul mâncat de secetă.
Se îngroşa gluma cu directivele astea de partid, el nu făcuse politică, dar acum era vorba de pământ şi cu pământul nu era de glumit.
Pe la prânz plecă la oraş, să vadă dacă îi mai primea cineva banii, se întoarse spre seară, mulţumit, cumpărase o legătură de usturoi şi nu strigase nimeni după el Moroiu’.
Îl înmormântară cu fast, douăzeci de coroane şi muzicanţi. Toate femeile au udat cu ce-au ţinut în ochi sicriul. După slujbă s-au întâlnit la crâşmă, unde a dat de băut de sufletul lui, dar n-a putut să le zică nimic despre lumea ailaltă.
Popa l-a îmbrăţişat şi i-a mulţumit frăţeşte, a doua zi era rândul lui Sandu potcovarul. Le venise ordin de la Patriarhie că dacă biserica nu avea activitate, aveau s-o închidă şi să le ia pământul de sub picioare. Cine mai avea timp de mers la biserică, când Dumnezeu le dăduse griji şi mână slobodă să trăiască? Da’ pământul era al lor şi până găseau o scăpare aveau să moară unul câte unul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s