Întâmplări din grădina celor care sar gardul

kissable

Îi intrase în cap că era bărbatul meu. Se întâmplase la uşa unei nunţi, unde mă împotmolisem în propria mea timiditate, neştiind de ce scăpare să mă apuc: să fac stânga împrejur şi să mă întorc acasă sau să aştept ca Providenţa să-şi facă timp şi pentru câini de pripas. Întârziasem. Îmi arsesem una din bretelele rochiei de mătase, cu fierul de călcat şi improvizasem una mai artistică, dintr-un şirag de mărgele. Asta pentru că găseam foarte puţin timp până şi în ultimul moment. Mă ţinea prizonieră un proiect pentru care alţii, mai viteji, dădeau interviuri sau scriau la ziar, un clişeu de anvergura lui „fac ce-mi place”. Confecţionam prăjituri, după gustul şi personalitatea clientului. Mirilor de azi, şi vecini de altfel, le pusesem tortul pe tavă de argint, un paravan subţire de frişcă de după care pândea, vâscoasă, o magmă de ciocolată, gata să se reverse de la prima tăiere. Ornasem cu zmeură, ca să induc în eroare soacra mare, abonată la exerciţii de dietă.
Când am ajuns, se trecuse deja la aperitive. Din comitetul de întâmpinare rămăsese doar o bunică, ocupată acum să tragă, cu dinţi de împrumut, de măduva unei felii de salam, nedespieliţat.
Pe el l-a anunţat, mai întâi, o boare de parfum cosmopolitan şi apoi o tresărire a femeii, gata-gata să scape pe jos gustărelele din brânză. Ar fi trecut val-vârtej, dacă bătrâna nu ar fi avut chef de vorbă.
– Matale? Sângurel?
Lovit de inspiraţie, mi s-a lipit de ureche.
– Cu cine eşti?
– N-am pe nimeni, am bolborosit, ca proasta.
– Cu nevastă-mea! Viitoarea … mă rog, nu ne încurcăm în amănunte.
Bătrâna, ca şi până atunci, nu m-a învrednicit nici măcar cu o privire, i s-a agăţat, în schimb, cu o mână de braţ, ştergându-se cu cealaltă de dosul fustei. Încă mai mirosea a salam şi a săpun de lăcrămioare. El m-a tras în urmă, fără să întrebe, oprindu-se în faţa mirilor cât să salute, să mă prindă strâns de talie şi să mă sărute pe gură, când am încercat să mă bâţâi un pic din ceaţa cuvintelor. Tinerii au părut mulţumiţi, făcându-mi cu ochiul şi zâmbindu-i cu complicitate. Cred că momentul a fost surprins, fericit, de fotograful arvunit. Ni s-a făcut loc, cu pompă, la masa lor, bărbatul era întemeietorul firmei la care lucra Dorian, însurăţelul şi mai mult de jumătate din oaspeţi. Văzându-le feţele, trăgeam speranţă că în curând vor muta nunţile pe calculator sau direct pe telefonul mobil, fără să fie nevoie să atingi altceva decât taste. Mireasa îi mulţumi pentru cadoul special de nuntă, o aplicaţie de dat curs imaginaţiei în avanpremieră la noaptea nunţii. Păream să fiu singura fără upgradare. Am roşit când, citindu-mi frământarea, bărbatul mi-a scos telefonul din geanta cu ştrasuri şi s-a apucat să-mi încarce tot felul de programe, în timp ce împărţea alte seturi de zâmbete, nonşalant, mângâindu-mi pulpa piciorului, pe sub masă. Aş fi putut să pun lucrurile la punct, atunci şi acolo, dar eram flămândă şi neechipată pentru o criză de orgoliu.
Nici mama, pe când îmi schimba scutecele, nu cred că a dovedit mai multă grijă pentru nevoile mele, aşa mici, ca şi nepăsarea sub care mă chinuiam să le ascund. Grijă să alegem dansul potrivit, să nu ne împiedicăm de picioare, grijă să mănânc fără grabă, dar pe săturate, grija de a mă scoate, din când în când, la aer curat, să nu mă înec cu fumul de ţigară. A pus banii amândurora în acelaşi plic, ne-a scuzat pentru puţină durere de cap şi m-a dus acasă, unde a rămas, să nu mă copleşească cumva melancolia invitaţilor la nuntă, o boală care se manifestă prin înmuiere sufletească, la impactul cu atmosfera romanţată, creată abil de biserică, boală care se poate trata doar prin sex, chiar atunci, până nu devenea cronică. Am adormit, convinsă că-mi găsisem un înger, care mă ajutase să depăşesc o nenorocire anunţată cu trâmbiţe şi ghilimele. Până să mă dezmeticesc, cu puţină zeamă de lămâie pe o linguriţă de zahăr, a preluat controlul şi a dictat paşii statului împreună. Mă lăsa să mă mai exprim în arabescuri feminine, embleme personale, dar numai la interior, în intimitate. Le găsea teribil de aţâţătoare şi nu voia să tulbure întreg mediul de afaceri. El nu se ferea însă de prietenele mele, valorificând din prezent neşanse care ar fi putut să-i găsească pe alţii nepregătiţi, în viitor.
Când a divorţat, strict verbal şi amiabil, a fost tot la o nuntă, a lui, cu o prietenă care îl asculta vrăjită, nu numai cu ochii în pământ, dar şi cu gura căscată. Nu m-a invitat în luna de miere pentru că îi repugnă bordelurile sufleteşti, el găsind autoflagelarea trupească mult mai firească.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s