Grade Celsius de generozitate

cancer sucks

Mă sunase de joi, deşi ea avusese grijă s-o facă de luni, să-mi spună că se simte singur. Ea, actuala, pleca pentru două luni din oraş, la Budapesta, pentru o specializare. Suna întotdeauna fostele, ca să le avertizeze că femeia care se ocupa de curăţenie nu avea concediu, iar întâlnirile noastre pe la diverse sindrofii ar putea deveni penibile. El când se plângea că e singur, se referea la faptul că nu avea cine să transfere cina, gata porţionată, pe farfurie. Nu-l văzusem de pe când eram amândoi săraci, locuind în nişte camere îmbâcsite, la demisol, dar visând să scoatem nişte bani la suprafaţă. Fusesem pe drumuri o lungă perioadă de timp, ducând la bun sfârşit nişte proiecte pentru copii, în zone defavorizate ale planetei. Păstrasem legătura prin poşta electronică. Actuala fusese o viitoare încă de pe atunci, avea părinţi consultanţi de specialitate. Culmea, de specialitatea lui!
M-am îmbrăcat cu grijă, nu cunoşteam multe femei să răspundă grăbite unei invitaţii de ultim moment. Femeile părăsite au calendarul încărcat, trec la veganism şi alte religii motivaţionale.
M-a aşteptat în cămaşă, era incapabil să-şi pună singur butonii. Pentru că am refuzat paharul de whiskey, am făcut turul casei sorbind dintr-un Martini, sec şi cu măslina ferecată în gheaţă. Aici era un Manet, dincolo un Klimt, Chagall, Grigorescu, chiar şi un Picasso din perioada de început. Aman, Iser, Bălaşa. Săptămâna trecută fusese la un dineu cu preşedintele, venit într-o vizită de lucru şi prins între două diete. Miercurea de obicei cina cu familia X, joi juca biliard cu Y, pe nevasta lui W o sfătuia în afaceri, eu pe cine cunoşteam în oraş? Pe nimeni?
Ei da, fusesem plecată, ai mei emigraseră, trecutul îşi găsise altceva de făcut.
Dar pe acolo, pe unde umblasem, nu cunoşteam pe nimeni?
Poposisem doar în zone izolate, sărace, unde strânsul de pe câmp era singura opţiune de restaurant, asta dacă soarele nu uita pe foc recolta. A fost atât de impresionat încât, ca să evite nodul în gât, a împachetat toată mâncare şi a sunat şoferul să mă ducă acasă. Acasă, singurii orfani erau doi motani şi o verişoară pisicuţă.
La întoarcere, actuala a organizat o gală de binefacere, iar cu banii au cumpărat un autocar pentru şcoala privată pe care o absolvise, aici în oraş. Am fost rugată să ţin un discurs, ca o rugăciune înainte ca toată lumea să se apuce să mănânce.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s