Să crezi, Tomo!

Anna Perlin house(Artist Anna Perlin)

 

Satul ar fi dormit în tihnă şi astăzi, dacă nu s-ar fi făcut încurcături la retrocedările de pământ. Toma ceruse înapoi locul în care copilărise, ţinut în poala bunicii, hrănit cu lapte, proaspăt muls de la vacă şi boţul de mămăligă rămas de la cina bunicului.
Între timp ai lui ridicaseră gospodărie îndrăzneaţă, mai spre marginea satului şi plecaseră, lăsându-i lui grija casei şi lupta cu amintirile. Pe locul grajdului, unde bunicul Eleodor îşi ţinuse calul, un huţul încăpăţânat, dar care pe el, Toma, îl lua în cârcă fără să crâcnească, azi funcţiona grădiniţa comunei, unde educatoare era nora primarului. Toma i-ar fi bătut obrazul diriguitorului, dar n-ar fi putut îndura lacrimi pe feţele copiilor. Primise la schimb casa asta ciudată şi locul de sub ea. Fusese a unei săsoaice, care se măritase cu un hâtru de la ei din sat, dar nu le învăţase niciodată limba. Acela se prăpădise după numai câţiva ani şi soacră-sa o blamase până la moarte, că pusese prea multă grăsime în mâncare, deşi, pe ascuns, toţi beţivii satului cumpărau de la ea cârnaţi, să ţină piept, în stomac, muşcăturii de palincă.
Unde a lui era albă, imaculată, cu streaşină bogată şi burlane de tablă, cu întăritură pe la încheieturi, casa săsoaicei era roză, înflorată pe sub ferestre, baba dăduse la o bucată de timp în mintea copiilor şi pictase faţa cu acuarele. Unde a lui mirosea aspru, a pânză subţire de soare, asta ascundea prin cămări unghere pline de umezeală. Când şi-a pus în gând să verifice tâmplăria, se temea să nu fi dat cari peste lemn, i-a intrat un cui în deget, de a stat cu mâna ţeapănă o săptămână şi-a ajuns de râsul satului. Ba mulţi au scos din desagă telefoanele astea noi, cu poze şi au arătat şi la alţii cum stătea el mândru, suduind pe prispa casei, ce-l alesese de stăpân. Când s-a văzut el făcut de batjocură şi râs de babe, cum că bine îi mai şedea aşa, cu roz pe poale şi înconjurat de flori, Toma a hotărât să-i vină de hac casei, aruncând pe ea toată vina. A înconjurat-o cu gard de scânduri şi a pus la poartă două lacăte. Dar vestea despre casă mersese în vizită şi în satele vecine şi veneau mulţi să caşte gura şi să-şi facă o poză cu minunăţia. Toma a mai pus un rând de garduri, şi încă unul, şi alte perechi de lacăte. Şi pe măsură ce timpul trecea o înconjura cu garduri, care ajunseseră ca zidurile, până când numai călărind pe proprietatea lui mai putea fi văzut acoperişul. În curte năpădiseră bălăriile, care se înălţaseră până la mirul casei, dar Tomii nu-i păsa, că el tot se lăuda că are cea frumoasă casă. Aia albă, de asta lumea avea să uite.
Dar pe la un Crăciun au început femeile să se plângă, că se aciuaseră dihănii prin bălării şi noaptea sugrumau găinile în poiată. S-a dus Toma să vadă cu ochii lui, dar buruienile, călite în ploile reci de toamnă, i s-au încolăcit de gât, strângându-se în jurul lui şi lăsându-l aproape fără suflare. Săsoaica nu fusese una din alea să ierte uşor. A cerut ajutor la biserică, nu că mai credea cineva ce zicea popa, dar acolo se adunau sătenii, să ceară socoteală lui Dumnezeu. Popa, văzând că n-o scoate altfel la capăt cu încăpăţânaţii ăştia, uitaţi pe-o rână de munte de taica Noe, îşi făcuse SRL şi oferea servicii de mediere, după slujbă, redusă acum la o oră săptămânal, când conferenţiau despre problemele comunei, care de cele mai multe ori se amestecau cu cele personale, precum ţâfna lui Toma.
Se organiză rapid un comitet executiv, care de a doua zi se apucă să cureţe locul. Casa fu reparată, gardurile lăsate să cadă din picioare, le păstră numai pe acelea de scândură şi poarta, dar le lăcui de mai mare dragul. La poartă o postaseră pe Marinela, o zgâtie care se ţinea singură la facultate, să facă un ban de buzunar din vânzarea de bilete. Mai ştia fata şi un pic de engleză, cât să vândă şi nişte suveniruri din sat.
Banii curgeau în teşchereaua Tomii, dar nu uita să lase zeciuiala la crâşmă, că de n-ar fi mulţumit, l-ar fi mâniat poate pe Dumnezeu. Mai ridică, împreună cu alţii, o brutărie, un restaurant din acelea pretenţioase, ca la oraş, un hotel şi o piaţă, unde să vândă fiecare ce i se făcea prin grădină, cârnaţi sau brânză, după cum nu mai gustă demult orăşeanul.
Pe la trecutul verii, într-o dimineaţă ploioasă, Marinela îi bătu urlând Tomii la poartă, din casă se auzeau scâncete, poate venise înapoi săsoaica, să-şi ia cheltuiala. A alergat Toma, într-un suflet, dar n-a găsit decât un ţânc de vreo 6 ani, rămas fără părinţi şi fugărit din casă de-o mătuşă.
A lui a fost să fie casa, că Toma nu mai avea alţi copii de crescut. Numai primarul a rămas cu un pic de invidie, că a scăpat aşa uşor, printre degete, casa, deşi i se rezolvaseră toate problemele din comună şi mai crescuse cu un nivel în ierarhia de partid.
Toma a rămas tot Toma, încă crede că a lui e cea mai frumoasă casă din comună, dar bordeiul săsoaicei parcă l-a uns pe suflet, aşa s-a potrivit de uşor.

 

flower house

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s