Găletuşa Marghioalei

1890

Toţi o strigau, luând-o în râs, Marghioala. Nici ea nu mai ştia cum o cheamă. Copiii îi luaseră de pe umeri casa de la ţară, înghesuindu-i cârpele într-o cămăruţă, aproape de spital. Veneau rar s-o vadă, aveau acum fermă de animale şi duceau grija subvenţiilor de la stat. La început plânsese, căci încă îi era dor de pământ şi de ce mai lăsase prin curte, apoi ochii i s-au uscat şi a refuzat să mai primească, în suflet, vreo durere. Avea o pensie de câteva sute de lei. Femeia care o primise în gazdă îi dădea şi de mâncare, de când poştaşul îi arătase cuponul de pensie al bătrânei. Ca s-o răsplătească, baba se apucase să coacă şi să vândă turte. Aşezase în faţa porţii o masă de plastic, pe care cineva o abandonase în stradă şi acolo îşi petrecea zilele, împărţind soarele cu vreo pisică, dând cu pietre după vreun câine care nu trecea pe lângă mirosul de turte fără să latre, moţăind fără griji sau atrăgând în vorbă câte o vecină. Cineva îi trimisese odată fiscul. Îi ceruseră să se înregistreze şi să-şi ia casă de marcat. Bâtrâna se prefăcuse surdă şi mâncă de faţă cu ei toate turtele. Se balonă, dând ghes unui acces obraznic de flatulenţă, taman în ziua aceea i se terminase uleiul şi plămădise cu nişte untură rămasă din iarnă. Popa, care se lupta şi el să-l ferească pe Dumnezeu de impozite, îi luă apărarea şi puse pe seama bisericii găletuşa în care baba adunase câţiva lei. Marghioala nu pleca nicăieri fără găletuşă. Una roşie, din cele cu care copiii fac castele de nisip. Strângea în ea banii de pe turte şi ce-i mai dădeau trecătorii. Uneori se apleca să adune de pe stradă şi căte-o piatră, care i se părea ei mai frumoasă sau câte un cercel pierdut. După ce cumpăra ce avea nevoie pentru turte, dacă îi mai rămânea ceva, cumpăra ce poftea, dar împărţea întotdeauna pe din două cu gazda.
Odată, pe când aţipise iepureşte, sub soarele moale de aprilie, un năzdrăvan din vecini duse mâna să smulgă măcar un leuţ din găletuşa babei. După cum îi era privirea, bleagă şi pierdută, ocolind oameni şi lucruri, copiii o crezuseră şi oarbă şi de multe ori o încercau, măscărind-o când îi treceau prin faţă. Când umbra lăsată de voinic îi lăsă răcoare pe faţă, bătrâna puse mâna pe un linguroi de lemn, ce aştepta la îndemână şi începu a-l croi la spinare de se adună lume ca la circ. Ce de strigăte, ce hărmălaie! Unii îi dăduseră dreptate babei, alţii, mai de la oraş, chemară jandarmul. Serviciile sociale o ameninţară cu puşcăria, pentru azilul de bătrâni nu-i ajungea pensia. Bătrâna crezuse că au venit iar la putere comuniştii şi strânse îngrozită găletuşa la piept, de frică să n-o bage cu tot cu ea în vreo cooperativă.
Din ziua aceea începu să cumpere dulciuri pentru copii, ca să le adoarmă tuturor vigilenţa, iar noaptea îngropa tot ce câştiga la rădăcina unui prun, din grădină. Nici nu ştia săraca că-şi strângea bani de înmormântare. Copiii ei nu au apucat să-i mulţumească niciodată.

Anunțuri

Un gând despre “Găletuşa Marghioalei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s