Absenta notă a redacţiei

His-Girl-Friday-still

(Cary Grant & Rosalind Russell în filmul ‘His girl Friday’,1940)

 

Spunea că e al meu şi nu aveam niciun motiv să caut altă definiţie pentru fericire. Trăiam ecologic, fără hârtii, cu sentimentele adaptate realităţilor de fiecare zi. Avea destule hârtii pentru care să dea socoteală, fără să se mai lege de una la primărie. Alexandru era jurnalist, unul bun, pertinent. Între două anchete majore, mai publica câte o carte. Cărţile lui erau cele mai frumoase vacanţe ale noastre. Mă lua de mână şi împreună plecam pentru o vreme în ce clădise pentru noi, pentru iubire.
Când prietenele mă întrebau de ce nu am un inel pe deget, după atâţia ani de repetiţii împreună, dădeam din mână minimalist, repetam tot ce-mi spusese. Mă impregnase cu propria lui preţiozitate. Eram, fără doar şi poate, o sofisticată.
Locuiam separat, fără să ne îngrămădim în proastele obiceiuri ale celuilalt. Am evitat astfel multe crize conjugale, nu am putut-o însă evita pe cea impusă de erori cu doctorat, cea economică. Dintr-o dată, numărul celor care mânuiau puterea prin publicaţii s-a diminuat, nu pentru că nu ar mai fi existat motive de răzbunare sau crime pentru prostime, anchetele deveniseră din ce în ce mai greu de ţinut în frâu, când trecutul avea chef de dans pe lângă bară, împopoţonat grandios. Poporului nu-i păsa. La ce bun adevăr, la ce bun luptă anticorupţie, când poporul aplauda hoţii, când poporul voia să fie lăsat să fure?
În ultima vreme fremăta enigmatic. Îmi spusese că are în lucru o bombă de presă, venise vremea să demaşte.
Apoi m-a luat pe nepregătite, când mi-a bătut cu o sticlă de şampanie la uşă. Renunţa la jurnalism, era noul manager general al magazinului cu de toate. Nu-mi spusese de concurs, pentru că simţise că aveam nevoie de o surpriză. Ce simţeam unul pentru celălalt era, din fericire, o constantă. Doar că el simţea monumental, puternic, pe deplin justificat de arogant, eu naiv, galeş, de stână.
Din cauza relativismului premeditat, einsteinian mi s-au dat peste cap toate variabilele.
Mă îndrăgostisem de un ziarist sărac, mare amator de rock obraznic şi o tentativă de jazz, ducând o pereche de blugi de la serviciu direct în tenebrele muzicii clasice, iar acum mă vedeam nevoită să-mi schimb toată garderoba. Alexandru în blugi era o ispită, un deliciu, Alexandru în costum, cu batistă şi lavalieră, era rege.
Nu mă deranjase niciodată că, ereditar, căzuse pe mine să fiu cea cheltuitoare. Găteam, îl trăgeam după mine la restaurant, la spectacole. El era lucid, al viitorului, cel ce punea bani deoparte pentru visurile noastre. Acum banii începuseră să se obişnuiască cu adresa lui, speranţele se aliniaseră la linia de start. Aşteptam, în linişte, lovitura de pistol.
Primele răni au fost doar nişte zgârieturi, nimic grav. Prin vastele birourile ale lanţului de supermarket-uri, contabile gospodine făceau schimburi de reţete şi bucurii de la copii cuminţi. Înainte de Crăciun a venit cu o altfel de reţetă de murături. Gogoşari umpluţi cu struguri, gogoşari umpluţi cu felii de vânătă. M-am ocupat de cumpărături, m-a ajutat să perpelesc feliile de vânătă şi să aşez totul în borcane. Ba a gustat şi vinegreta fierbinte.
Am râs când ne-au reuşit. Venise să ia borcanele cu maşina, invitase nişte persoane de la firmă, la o cină de lucru. De mine nu era nevoie, discuţiile despre profit şi adaosul de grafice m-ar fi plictisit. Pentru mine cumpărase bilete la film, a doua zi.
La film am mers singură, m-a sunat să se scuze, cu o teribilă durere de cap. A rămas singur şi trist, închis în casă. Nu era nevoie să merg să-i ţin de urât, avea să treacă peste toate dormind.
Au urmat multe alte cine de afaceri, colege rămase peste noapte să finalizeze cine ştie ce proiect şi de la atâta plictiseală, m-am apucat să scriu la ziar. Să mai trag de ultimele clipe de viaţă ale celui ce ne slujise pe toţi, pe hârtie. Online-ul rânjea deja cu cuţitul în mână şi succesul la purtător. N-a fost greu să-l uit, era ca şi inexistent, nu avusese timp nici pentru fost-jovialul ‘La mulţi ani!’.
Au trecut nişte ani şi alte interese au făcut o ofertă de nerefuzat pentru consistenţa politică a alimentelor de pe rafturi. Era nevoie de o nouă viziune, de un alt tip de aliat. Alexandru, plictisit, se pregătea să intre în politică. Nu am aflat de la el, ci de la televizor. Fusese într-o misiune sub acoperire, acum ştia exact ce trebuia schimbat pentru sănătatea electoratului, păstrând însă promisiunea meselor îndestulate. El îşi pusese viaţa în slujba comunităţii.
M-am trezit din nou cu el la uşă, de data asta cu o sticlă de vin. Vechi, scump. Se aşteptase să înţeleg, fără efort, că nu îmi putuse spune adevărul, munca sub acoperire a ziariştilor era la fel de periculoasă şi plină de cazne ca a poliţiştilor. Interesele financiare mondiale luptau fără scrupule, nemilos.
Era evident că nu ne mai potriveam, el însuşi căpătase o patină discretă, dar foarte preţioasă, de vin. Spera totuşi să-l menţionez în ceea ce numea acum ‘o fiţuică’. În fond, îmi îngăduise să fac o vreme parte din viaţa lui şi nici nu apucasem să-i mulţumesc.
Când i-am răspuns că am închis uşa pe partea aceea de viaţă şi nu aveam nicio intenţie să mă mai întorc, m-a certat părinteşte pentru invidie şi gelozie nejustificate, nu fusese niciodată al meu, oamenii nu sunt bunuri de care dispui. Escaladând puţin, m-a acuzat că i-am furat cititorii, că m-am reclădit, parazitar, pe propria lui faimă.
Astăzi el este un om foarte mare, eu nici măcar om, doar un lucru foarte mic. El – un român care se descurcă, eu – un simplu cetăţean. Nu contează al cărei ţări, simplii cetăţeni sunt toţi la fel.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s