Impresii de călătorie

Jane seberg bonjour tristesse

(Photo taken by Bob Willoughby of Jean Seberg in Bonjour Tristesse, 1958)

Pereţii casei. Pereţii casei sunt nişte arhive pe care aplicăm, fără zgârcenie, lipici şi tapet. Coală după coală. Când floricele, când cer înstelat. Dar ploi, umezeală şi mucegaiuri scorojesc până şi visele, pe la colţuri şi păcate mai vechi fac schimb de locuri cu anxietăţi moderne, predispuse la impresie şi lacrimi, nişte înjurături şi o reţetă de fericire pe partea dreaptă. Cea cu ficatul. Fără niciun alt oftat, numai cu un joc de umbre, ‘acasă’ devine un loc strâmt, o criză de claustrofobie. Atunci mă urc în maşină şi caut drum. Gândurile se rostogolesc, agăţate de bara din spate, ca nişte tinichele, de parcă aş mai fi în stare să accept o aducere aminte că m-am măritat. Gândurile stau pentru că singurităţile nu au aripi. Li se oferă totul, fără să mişte o pană. De unde pene, penele vin în perechi?! Unicul se târăşte, inventând din nimic, încă o dată, pofta de zbor.
În maşină mă golesc de grija vămilor de spaţiu. Nu plec fără să cer un împrumut muzicii. Muzica e cel mai generos companion, împrumută fără să-şi amintească să ceară înapoi, nici vorbă de dobândă. Călătorim fără final previzibil, oprim pentru că întunericul se aşează între noi, ca un alibi de hoţ. Hotelul e pe jumătate adormit, dar îmi găsesc un loc. Alţi pereţi, zgomote de întrebări, încercând să evadeze, fără să observe că le-am lăsat deschisă uşa de la balcon. Somnul mi-e prieten doar spre dimineaţă. Tăcerea mă trage, cu greu, după ea.
Mă trezesc târziu, abia de mai am timp să ajung la micul dejun. Sufrageria e goală, mai puţin o masă de lângă geam. Doi bărbaţi, trecuţi, cu discreţie, prin provocări de vreo cincizeci de ani, îşi beau cafeaua, absorbiţi unul de vorbele celuilalt. Par să se completeze, fără efort. Se cunosc demult şi mă binedispun încercând să-i etichetez ca şi cuplu. Nu-mi aruncă nici măcar o privire. Zâmbesc. Un drac persuasiv încearcă să-mi impună o franciză. Mă eschivez.
La prânz mă aşez în blânda lor vecinătate. Trec prin crize politice şi soluţii economice. Până la prăjituri, am găsit mai savuroasă lecţia de istorie. Glumeau închis, nederanjând pofta nimănui de mâncare. Am urcat împreună cu liftul. Aveam camere la acelaşi etaj. Ei nedezlipind eticheta de pe pereche, eu călător-observator. Mă plimbam deja, un intrus neglijent, prin povestea lor.
Înainte de cină iadul a încercat să corecteze starea de anemie a intrigii. În sufragerie, singurul loc liber era la masa lor. Toată viaţa mi s-a eliberat paşaport doar ca a treia roată la căruţă. Pentru mine nu mai erau locuri nici pe şaua de bicicletă. În acelaşi timp era înspăimântător cât de bine mă potriveam rolului de zâzanie! Şi totuşi, cuplul acesta, modest în aparenţă, care părea că se retrăsese tocmai pentru că ceea ce catalogau ei drept exuberanţă lăsa pe alte guri şi urechi urme de plictis, nu îmi căuta curiozitatea. Nici măcar din politeţe. Stăteam, nebăgată în seamă, la masa unor oameni fericiţi. Nu purtau verighete.
Mă jucam pe marginea îngustă a paharului de vin, făcând, altruist, speculaţii. Nestingherită, până când au năvălit peste noi ispitele. Râzând. Tinere, atrăgătoare, nu reuşiseră să întindă anii mai mult de douăzeci. Haine în dezordine, mulate pofticios, trezindu-mi invidia şi, dincolo de ea, nostalgia unui timp căzut pe gânduri.
Privirile au pierdut lupta cu pretenţia de cuplu. Bărbaţii şi-au rearanjat părerile pe scaune, şuşotind, fremătând. Au invitat fetele la masa noastră, înghesuindu-mă politicos într-un colţ. Frumoasele ne-au adus aminte de parfum şi aer proaspăt, aruncând în umbră rochia mea tăiată clasic, nepretenţios. La vârsta mea, eleganţa înseamnă mai multă culoare la vedere, decât neutrul pielii. După entuziasmul prezentărilor a venit rândul bărbaţilor să fie trecuţi cu vederea. Nu a fost timp decât pentru o comandă de băuturi, până li s-a făcut loc la o masă cu tineri arătoşi, crescuţi cu bani de buzunar şi meditaţii la preţuri academice. Acum înţelegeam tristeţea şi izolarea renunţării, ce-mi pervertise aprecierea constantei de cuplu. Pe mine mă trecuseră, din oficiu, în postura de povestitor. Cufundându-mă în decor, mi-am reluat apetitul pentru naraţiune.
Încă o dată, existam, dar pe o distribuţie cromozomială învechită şi erosul mă pensionase din calitatea de jucător.
M-am întors acasă. Am adus cu mine nişte tablouri, sunt atârnate deja pe pereţi. Pentru o vreme mă voi îngâna din poveşti.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s