O zi cu Ştefan cel Mare

Image result for comic Ştefan cel Mare

(Împodobeşte, mamă, Ştefanu’!, fotografie luată de pe http://www.bazavan.ro)

Uniformă. Codiţe îngrijite. Funde. Panglică. Emblemă. Clasa a doua. Vizită la muzeu.
Mama bifă, în gând, ziua mea de lucru, după care mă împinse pe uşă afară. Şcoala era în spatele blocului. Ziua ei era mult mai complicată, încă înainte de a-şi băga dracul coada.
La şcoală ne-au încolonat câte doi. Colegul meu de bancă s-a uitat o dată la mine, după care s-a oferit să încheie coloana. Mă ţineam de mână cu o blondă.
– Tata scrie poezii! m-a anunţat cu emfază.
– Cum îl cheamă?
– Cum să-l cheme? Lazăr, ca pe mine! Octavian Lazăr! Bă, tu faci glume?
– E de la ţară! completă, sughiţând de râs, o brunetă cârnă, care se ţinea de mână cu altă blondă.
– Din mahala! m-am apărat.
Mă mutaseră la şcoala asta nouă, din mahalaua socialistă a oraşului, de două zile. Degeaba plânsesem că voiam să mă întorc în mahalaua burghezo-moşierească a bunică-mii. Ai mei primiseră repartiţie, de la întreprindere, pentru un apartament în unul din blocurile noi, încă mirosind a BCA. Trăsesem de timp cât putusem, ajutată de bunică-mea. Venise timpul să dau ochii cu regimul şi mofturile cele noi.
– Şi bunica mea stă tot în mahala, o ştii? mă interpelă blonda.
– O ştiu.
Şi probabil o ştiam. Bunică-mea îmi prezentase pe toată lumea, ca să nu mă mai plâng că trebuie să dau ‘bună ziua’ la străini. La oraş, pe centru adică, puneai capul în pământ şi nu salutai pe nimeni, dacă nu aveai chef. În mahala, pentru asemenea impertinenţă erai luat în şuturi.
Copiii de la şcoala nouă erau mult mai dezgheţaţi şi gălăgioşi. La şcoala veche tăceam mult, deschideam gura doar ca să râdem unii de alţii.
Până am ajuns la Muzeul Bucovinei, acolo unde bătea inima Sucevei, ştiau aproape totul despre mine. Le arătasem şi cicatricea de pe picior, acolo unde mi se despicase carnea, din vina unei oglinzi. Juliturile din genunchi mă recomandaseră, oricum, drept soldat universal. Nici nu a fost de mirare când prin clasa a şaptea, în acelaşi dispozitiv de luptă şi sub emblema aceluiaşi regiment, ne-am apucat de fumat. Vişinată beam doar pe la zile de naştere, fără vreo vină a gazdelor.
Înainte de a intra pe uşa muzeului ni s-au implementat, şi mai adânc, nişte instrucţiuni. Director al muzeului era, pe atunci, tatăl unui coleg de clasă, un părinte indulgent, dar tovarăşa învăţătoare împărţise deja regulile. Ne pregătise o surpriză. Nişte tovarăşe muzeografe ne-au povestit despre bani vechi şi podoabe şi despre cei pe care i-a înghiţit războiul şi pământul. Surpriza avea să vină de la cel pe care îl iubeam cel mai mult şi mai mult: Ştefan cel Mare. De dragul lui toţi aveam săbii din tuburi de PVC, reciclat de pe şantierele izbânzii socialiste, şi arcuri, din nuiele de plop, că atât lăsase şi Eminescu pe lângă casa omului, şi sfoară, de la borcanele cu murături ale mamei. Cei de la muzeu angajaseră un actor să-l impersoneze pe domnitor, pentru noi, în sala dedicată acestuia. Nu i-a fost greu să ne prindă în mreje. Eram fascinaţi. M-am pitit în spatele tronului, ca să mă mai bucur de încă o reprezentaţie, fără să mi se ceară bilet şi ca să pot iscodi în voie secretele voievodului. Copiii au plecat înapoi spre şcoală şi pentru că nu se obişnuiseră încă cu mine, nu şi-au dat seama că lipseam, până la destinaţie. Eram în număr impar şi blonda mă înlocuise, fără regrete, cu colegul de bancă, apărut în chip salvator, de mare muşchetar.
Până a venit mama, să mă recupereze, asistasem deja la siesta marelui, mic de statură, Ştefan al Moldovei. Nevasta îi adusese de acasă câteva sandwich-uri, i se aşezase în poală şi printre pupături, se hârjoniseră, râzând din nimicuri. După o duşcă de apă minerală, voievodul râgâise sănătos şi mimase un exerciţiu de dezmorţire a oaselor. Mai avea un grup de copii în jumătate de oră. Îşi scoase ciubotele, erau strâmte şi i se umflaseră picioarele. Şosetele erau bortelite la vârf, dar domnitorul părea pe deplin mulţumit, iar când am strănutat, m-a luat drept pisică. M-a tras mama afară, de urechi. Îmi recunoscuse pantofii albaştri, de lac, ieşiţi, curioşi, pe o latură. Pe drum, înspre casă, i-am povestit mamei cum Ştefan cel Mare avea aceleaşi obiceiuri ca şi tata, dar că ea era o mai bună cusătoreasă decât nevastă-sa. Mi-a explicat, cu răbdare, că domnul în cauză era un actor, nu domnitorul însuşi şi m-a ameninţat că dacă mai spun prostii în autobuz, nu mai văd bomboane o lună.
Carevasăzică mama făcea parte din conspiraţie. Toţi se prefăceau că Ştefan cel Mare nu era chiar Ştefan cel Mare. De fapt, voievodul fusese întotdeauna singurul îmbrăcat, dacă mă uitam mai atent, noi, toţi ceilalţi, eram în pieile goale.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s