Poveste cu suflete vechi

1920 party

Cafeaua era scumpă şi nici nu ştia cât de preţuit îi era zaţul pe coclaurile Paşcaniului. Luiza ţinea între palme o cană roşie, de lut şi răsuflarea fierbinte a ceaiului de tei îi lăsa lacrimi mici pe faţă. Orele se pregăteau pentru haina de Anul Nou.
Toată dimineaţa învârtise la sarmale, cu Ziţa, cea mai vrednică şi mai frumoasă oacheşă, cale de cinci judeţe. Ziţa prefera să-şi bea ceaiul afară, în curte, lângă focul pe care fierbeau molcom, pe pat de afumătură coconii în pelinci de varză. Luiza se retrăsese la bucătărie. Nimeni nu înţelegea cum de deveniseră atât de apropiate: ea-o doamnă pedantă, cu apariţie impecabilă şi vorbă fină, Ziţa-crescută în ţigănie, şleampătă, colorată la fuste şi gureşă ca o pupăză. Se cunoscuseră mai demult, Ziţa se oferise s-o ajute prin gospodărie cât purtase în pântec copiii, dar o mâzgă din suflet li se pusese la un loc când pierduse fetele. Ziţa pierduse şi ea un flăcău. Scarlatină. Lacrimile li se agăţaseră unele de altele, sărutând sicriele fără adolescenţă. Copiii rămaşi sănătoşi îşi atârnaseră destinele de acelaşi cui.
Cu noaptea în cap, când se preumblau de unele singure, să facă focul la bucătărie, Ziţa îi întinsese cărţile. Moartea încă le dădea târcoale. Numai Gelu, Georgel, băiatul ei frumos şi deştept, părea să se fi născut sub zâmbetul unei clipe norocoase.
Sfârşitul de an le îngheţa nasurile, strângându-le de gât cu fularele. Avuseseră de toate, chiar şi milă de la Dumnezeu. Nu mai pierduseră niciun copil şi părinţii le erau sănătoşi. De Crăciun se adunaseră la casa bătrânilor, dar de Revelion pregătise o petrecere mai animată. Cu dans. 1920 nu-i îngropase în doliu. Nu că lumea s-ar fi plictisit, fusese un an plin de încercări. Răni proaspete care se aşezaseră pe răni prost oblojite, încă dureroase, din trecut. Războiul se terminase, dar lăsase în urmă prăpăd, sărăcie, epidemii. Trei fete, trei îngeraşi îi plecaseră fără nicio vorbă la Tatăl Ceresc, lăsând-o fără vlagă. Pe unii credinţa îi ţinea pe picioare, pe ea o înăsprise, se simţea ca o Iudă aducându-i acuze lui Dumnezeu, de pe băncile reci ale bisericii. Socrul ei donase mare parte din ele, lucrate cu mâna lui, din lemn de nuc. Era dreptul ei să şadă acolo şi să-l înfrunte!
Chiar atunci copiii găsiseră momentul şi uşa deschisă şi năvăliră în bucătărie, cu rugăminţi de cozonac şi fursecuri cu stafide. Fursecurile le făcea mai tari, ca biscuiţii, şi le stropea cu praf de nucşoară şi scorţişoară, amestecat cu zahăr, le mai dădea un pic la cuptor şi erau o bunătate. Mai făcuse pentru ziua aceea şi vărzări, nişte plăcinte ca pachetele de la poştă, umplute cu varză pusă la murat, tăiată subţire. Mamă-sa avusese o poftă. Le aşeză în faţa copiilor şi o vreme le privi feţele înroşite de joacă, scălâmbăindu-se, căci se aşteptaseră la umplutură parfumată de brânză şi vanilie. Taman atunci intră şi Ziţa, cu un braţ de cărnaţi, aduşi de la afumătoarea din buza grădinii şi copiii începură să chiuie şi să se roage de ea.
Bucatele pentru musafiri erau aproape gata, odihnind în cămară. Doar friptura mai aştepta momentul potrivit, să prindă crustă. Dolcu, bărbatu-său, cumpărase caras de la pescari şi ea îl gătise la tavă, cu legume. Cine mânca peşte în noaptea de trecere, avea să scape de necazuri precum peştele din palmă. Făcuse şi două torturi, unul cu mere şi zahăr ars, celălalt cu smântână groasă şi nuci. Mamă-sa mai ţinea la tradiţiile germane, ei se adaptaseră locului, mâncarea era bună. Se născuseră aici, deşi vecinii încă îi mai strigau străini. Se aveau bine cu toţi, mulţi aveau să vină la petrecere. Aveau casă mare, curte aşişderea, era loc pentru toată lumea. Copiii aveau să fie puşi la masă primii şi trimişi, înşoţiţi de bărbaţi, cu uratul. La întoarcere, după ce se vor fi vânturat o vreme încoace şi încolo, vor fi trimişi, cu bunicii, la culcare. Cei în putere vor petrece până în zori, ba vor întoarce plapumele pe dos şi pe la prânz se vor întoarce, cu burţile goale şi poftă de râs şi băutură. Trei ligheane mari, smălţuite, fuseseră umplute cu colăcei copţi pe vatră şi pistruiaţi cu mac, nuci de anul ăsta, mere din cele ionatane şi cornuri umplute, care cu mac, care cu nucă, şi cu obrajii daţi cu ou şi zahăr.
Îndată avea să coboare seara peste ei şi atunci vor începe să se agite ca nebunele, căci timpul are frică de noapte şi când dau nas în nas se pune pe fugă.
Dar acum Ziţa ştergea copiii pe la gură, dându-i răgaz să-şi mai molfăie un pic gândurile, dincolo de fereastră.
Pe când dăduse ghes aprilie, în Belgia începuse Olimpiada. Cea de dinainte se anulase, din cauza războiului. Şi asta fusese mutată de la Budapesta, care fusese găsită vinovată la încheierea păcii. Ungurii, ca şi nemţii, austriecii, turcii şi bulgarii fuseseră excluşi de la jocuri. România, deşi era printre învingători, nu reuşise să-şi trimită cele câteva zeci de sportivi. După război sărăcia se lăsase greu peste ei , nu erau bani. N-ar fi ştiut toate astea dar Dolcu primea ziare de la Iaşi şi de la Bucureşti, şi îi plăcea să i le spună seara, când rămâneau singuri, după ce duceau copiii la somn. Alteori le ducea cu el la crâşma înghesuită între prăvălii, primărie şi biserică, pe strada mare. Câte un hâtru îl mai striga de ungur sau de nemţălău, dar nu era pic de răutate în vorbă, ci numai haz de natura lor pedantă. Toată tevatura s-a terminat pe la mijloc de septembrie, dar prin octombrie au izbucnit grevele, care s-au mutat în toată ţara. Muncitorii nu mai puteau să rabde, greul apăsa pe umerii lor. Apoi bombele din Senat, mai acum câteva săptămâni, la început de decembrie. Doamne, ce an! Măcar ei nu mai îngropaseră pe nimeni, avuseseră grijă numai de pomeni. Fetele crescuseră, mai aveau patru, Gelu era mezinul, răsfăţatul. Ţinut de toată lumea pe braţe, iaca, făcuse patru ani, cinci când s-o mai rări iarna, în februarie!
Era timpul să îmbrace copiii, le comandase haine noi la toţi, la Maria, croitoreasa. Şi pentru cei ai Ziţei. Pe Ziţa o oprea la ea, avea nevoie de ajutor. Draga de ea, voise să stea cu Radu şi copiii la masa din bucătărie … Aşa ceva nu se va întâmpla în casa ei! Aveau să bodogănească nişte cucoane, dar nici că-i păsa! Ziţa îi era ca o soră, iar copiii erau cuminţi şi mergeau la şcoală.
Zâmbi şi grăbi pasul. În camera musafirilor, unde întinsese mesele, aranjase pe scaune hăinuţele copiilor. Le luă şi le duse Ziţei. Împreună se hârjoniră cu neastâmpăraţii, când pentru o mânecă, când pentru un crac de pantalon, când pentru o cămăşuţă. Dolcu şi un văr venit de la Suceava îi aliniară la uşă şi, după ce le împărţiră clopoţei, o luară pe uliţă, la vale, cu tot cu gălăgie şi trăistuţe flămânde. Se întoarseră aproape odată cu musafirii şi copiii fură lăsaţi să se mai joace o vreme. Bărbaţii se încălziră cu o ţuică, doamnele îşi aranjaseră părul şi ţinuta la oglindă. Dolcu o privi lung, avea o rochie nouă. Era roză ca o fragă, primul an în care se lepădase de negru. Ura negrul, îi părea murdar, nu mai găsea în el eleganţă. Lumea începuse să poarte alb şi pasteluri, să scape de durerea, lăsată ca o pată întunecată, pe suflete, de război. Erau disperaţi să tragă în ei lumină, şi soare. Mamă-sa îi dăduse un şirag şi cercei de perle, toate false, dar cu încuietoare de argint. Sideful sfida lumina, înşelător, ai fi putut jura că erau scumpe. Privi spre Ziţa şi fustele ei înflorate, o cămaşă cusută cu mărgele mici, în toate culorile şi părul ei negru, frumos prins la spate, cu o mână de muşcate roşii. Privea cu timiditate spre masă, parcă cu frică că cineva o va trimite la bucătărie.
– Ce ţi-a venit să pui ţiganii cu noi la masă? E drept că Ziţa e curată şi respectuoasă, dar totuşi, Luiza, parcă ţi-a luat Dumnezeu minţile!
– Ziţa e prietena mea, mi-e ca o soră. A fost reazemul meu când am pierdut copiii. Nu pleacă nicăieri!
Deşi voise să păstreze totul în şoaptă, ultimele cuvinte îi scăpară goale, ca un strigăt de pasăre rănită. Ziţa tresări. Dolcu le luă pe amândouă de braţ şi le aşeză la masă. Radu, deja aşezat, ridică paharul cu gratitudine. Aperitivele aranjate cu bun gust le luară, din scurt, gândurile. Râsete curate, clinchet de pahare, ici-colo câte o vorbă bună, zornăială de argintărie. Blidele erau de lut, nu scosese porţelanul, că nu era de ajuns pentru toată lumea. Cumpărase castroane şi farfurii din cele întinse de la târgul de Moşi, frumos smălţuite şi cu floare pe mijloc. Toată lumea se întinse după ouăle umplute, Dolcu le lăudase căci le aşezase pe felii subţiri de pateu, tras în maţe, precum cârnaţii.
Copiii alergau încolo şi-ncoace, prizonieri într-o lume de-a v-aţi ascunselea. Musafirii le aduseseră fetelor calupuri mici de ciocolată şi de marţipan şi pentru Gelu dropsuri, preferatele lui. Gelu era un zgârcit al dulciurilor, îi plăcea ca bomboanele să ţină o veşnicie. Obosiţi, se refugiară la un moment dat pe sub mese, acoperiţi de poalele lungi ale feţelor de pânză scrobită. Până s-a ajuns la sarmale au început a căsca şi au fost luaţi pe sus şi duşi de bărbaţi să înnopteze la bunici. Bărbaţii s-au întors la timp, cât să vadă anul plecând, braţ la braţ cu nevestele şi dramul de fericire. Râsetele şi-au găsit ecou până dimineaţă. Au dansat, au mai pus şi ţara la cale, mâncare era din belşug. De băutură se ocupaseră cu toţii şi nu era puţină. Anul Nou nu adusese zăpadă, numai îngheţ şi un pic de fulguială, ca făina. Pe la prânz copiii au fost aduşi înapoi, după ce îşi însoţiseră bunicii la slujbele de la biserici. Care ortodocşi, care romano-catolici. Au ieşit apoi cu toţii pe uliţă, să plimbe un pic aerul proaspăt, de anul ăsta. Fetele se învârteau în jurul lui Dolcu, ameţindu-l cu dorinţi de panglici şi rochii de domnişoară. Gelu o ţinea de mână bosumflat, că îl pupase pe creştet de faţă cu fata popii. Îl făcuse de râs. Oare începea să fie deja bărbat? Curând avea să nu mai vrea să fie al ei deloc!
Fetele începură să se roage pentru batoane de ciocolată.
– Dar aţi primit ieri cutii întregi de ciocolată şi marţipan! Doar nu le-aţi mâncat pe toate!
– Le-am împărţit cu toţi copiii, nu a mai rămas nimic! Numai bomboanele lui Gelu … el, după ce a mâncat dintr-ale noastre, ni le-a dat pe ale lui în arendă!
– Cum adică în arendă?
– N-a vrut să ne dea la fiecare câte una, ci pe rând câte una la toţi, s-o sugem un pic şi s-o dăm mai departe.
– Gelu!!! E adevărat?
– N-am vrut să-şi spargă şi ele dinţii ca bunicul, că de-aia le zice chetroaie …
Luiza s-a trezit râzând, în braţele lui Dolcu, cu toţi copiii prinşi de fustă. Şi a râs şi mai înverşunat la săptămână, când toţi copiii care au fost la petrecere au făcut vărsat de vânt. Vărsat de vânt, nu scarlatină! 1921 nu mai avea încotro, avea să le fie un an bun!

1920 kids

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s