Două incinerări, gust dulce şi amar

Vintage fashion(Photo by Philippe Pottier, 1951)

Aveam doar treizeci şi cinci de ani şi eram văduvă. Ar fi fost mai decent un divorţ, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap că aş fi avut, pe sub nas, vreun motiv. Autopsia a durat o săptămână, era prea tânăr, şi până la urmă legiştii au găsit, cu greu, cauza. Fusese o tumoră, mică-mică, dar care îi luase minţile. Când l-am îngropat încă îl mai iubeam. La parastasul de o săptămână, abia de am apucat să dau câte ceva de pomană sărmanilor, când m-au oprit avocatul şi un ordin judecătoresc. Casa şi acareturile aparţineau de acum unei verişoare, cu care îşi luase abonament la operă, vinerea, când eu plecam la mama, ajunsă la vârsta când avea nevoie de ajutor. Îmi lăsase totuşi nişte mărunţişuri, cât să nu plec cu valizele goale. Mi-am închiriat o căsuţă la marginea oraşului, după care, ca să scap de ideea de a-l urma şi a-l căsăpi pe lumea cealaltă, am plecat în concediu. Trei săptămâni la soare, băuturi exotice şi nisip. Am plecat la sfârşitul toamnei, când m-am întors mi s-a făcut bronzul piele de găină, dăduseră gerul şi zăpada. Casa era bătrânească, o cameră de zi, care ţinea loc şi de sufragerie, un dormitor simplu, ascuns de soare sub o perdea de viţă de vie sălbatică. O bucătărie spaţioasă, în spatele casei, ce dădea cu ochii peste un soi de seră, o construcţie hidoasă, din sticlă şi rame de lemn, în care se mai lăfăiau doar nişte fotolii vechi, de răchită, o tufă de iasomie din plastic, la ghiveci şi o ladă frigorifică, care nu mai avusese loc la bucătărie.
Acolo l-am găsit, abia a doua zi de la sosire, când ochii cârpiţi încă de somn m-au dus, de-a-mpiedicatelea, spre ibric şi punga de cafea. Savurând, privirea mi s-a ridicat pe geam şi am înţepenit. De la şale în jos, noroc că apucasem să arunc nişte surcele pe foc. Părea că aţipise într-unul dintre fotolii, oare mă aşteptase? Pe unde intrase? M-am dus să-l trezesc şi să-l întreb. Era rece şi mort ca toţi morţii. Elegant, costum din trei piese, cămaşă cu guler înalt, papion, pantofi de piele, cu cataramă pe-o parte. Când venise? Îngheţase de frig? Am început să ţip şi înainte să leşin am sunat la Poliţie. M-au trezit ei, intraseră pe poarta din grădină, deşi ar fi trebuit să-mi aduc aminte că trăsesem zăvorul şi încuiasem cu lacătul, înainte de a pleca în concediu. Oare şi mortul sărise gardul? Eram prea obosită şi înfricoşată de realitate ca să cer lămuriri. Pe el nu l-au putut trezi. L-au luat pentru autopsie şi numai doi dintre poliţişti au mai rămas pentru jocul celor o sută de întrebări. Habar nu aveam cine era, de unde venise, ce căuta acolo. Până şi în urechile mele mă auzeam vinovată, adevărul naivilor e, pe cât de curat, pe atât de confuz.
Înainte de Crăciun m-au sunat să le dau adresa casei mortuare unde doream să fie depus. Sau poate voiam să-l iau acasă. Atât cât mi-am putut păstra calmul le-am explicat , apoi am bătut din picior, am urlat, iar când am început să am junghiuri în piept, le-am dat adresa serviciului de pompe funebre unde lucra nepotul unei prietene. Nu aveam din ce să plătesc nici pentru propria înmormântare, dacă ar fi fost să mi se ceară un transfer. Bine că măcar de îmbrăcat, era îmbrăcat bine! După ce am făcut contract, să plătesc în rate, pentru sicriu şi zorzoane, am plecat să negociez la crematoriu. Pastorul m-a asigurat că, fiind în preajma Crăciunului, făcea reducere de preţ, la jumătate, dacă tot nu voiam să plătesc pentru una şi să beneficiez de încă una gratuit. Şi atunci s-a întâmplat minunea! Nu a înviat şi nici nu am fost scutită de plata impozitelor pentru fapte creştineşti, ci o bătrânică, venită să plimbe o candelă, şi-a găsit singură răspunsul la întrebarea pe care nu mai apucase s-o rostească: ‘Cine a mai murit?’. Îl cunoştea. Fusese vecin cu mine. Îl prefăcuseră în cenuşă, deja, o dată, chiar înainte de a mă întoarce eu din concediu. Probabil că Dumnezeu fusese şi el plecat la băi, de-l trimiseseră de la poartă înapoi. Întreg şi cu o rămăşiţă de zâmbet pe buze. Nevastă-sa mai trăia, dar o duseseră copiii la azil, suferea de Alzheimer. El, de fapt, o avusese în grijă şi refuzase s-o lase să plece, cât îi stătuse în putere să ţină ochii pe ea. Dacă îl arseseră deja, cum de ajunsese la mine în bătătură?
Poliţia s-a întors, de la masă, plictisită şi enervată că trebuia să reia ancheta. Se pare că musafirul meu murise de moarte bună şi nevastă-sa ceruse pompelor funebre să livreze sicriul acasă, să i-l mai lase o noapte, să aibă timp să-şi ia rămas bun. Peste noapte se făcuse cald în casă şi, ajutată de o asistentă, livrată la recomandarea medicului de familie, l-a dus la mine în seră, să-şi păstreze chipul frumos şi proaspăt, ca la frigider. Bătrâna avea dublura tuturor cheilor de la casa în care locuiam, proprietarul i le lăsase soţului ei, pentru cazuri de urgenţă. Bine că nu-l pusese în dormitor!
Asistenta a plecat de dimineaţă, schimbată de o alta, care avea să şi ducă bătrâna la azil, iar de acolo avea să fie însoţită, de cei din personal, la slujba de dinainte de incinerare. În grabă, şi de oboseală, uitase să menţioneze colegei unde era bătrânul.
Nu se ştie cum, bătrâna, trezită peste noapte, a umplut sicriul cu perne, a pus capacul şi l-a blocat, gata de drum! A fost incinerat, după o slujbă fără lacrimi, dar emoţionantă, iar urna cu cenuşă a fost livrată bătrânei, drept companie, la azil. Una dintre îngrijitoare a surprins-o pe când îşi pudra biscuiţii cu ea şi a mutat-o în beci, înlocuind-o cu o zaharniţă. Deşi se aşteptase să i se facă rău, măcar de la stomac, cenuşa din lemn de fag şi ceva textile, o înviorase, ba la un moment dat femeia începuse să râdă că-şi uitase bărbatul prin vecini, dar, cu antecedentele ei, nu a găsit pe nimeni s-o creadă.

Ne-am cunoscut la o a doua slujbă de incinerare, unde, între două pungi cu alune, am găsit amândouă nişte lacrimi. Cenuşa mi-a fost livrată mie, dar o luam cu mine ori de câte ori mă duceam s-o vizitez pe bătrână. Până am prins-o gustând, pe furiş, şi am înlocuit-o cu praf de cacao. Pentru că mă angajasem deja să plătesc pentru slujbă şi incinerare, copiii bătrânilor s-au oferit să-mi vândă casa în rate.
Fostul meu proprietar a vândut şi el casa, dar a păstrat sera, pe care o închiriază pentru decedaţii sofisticaţi, cu grijă pentru ten şi imagine. Contractele se semnează antum.

 

 (Photo from http://househistoryman.blogspot.co.uk)

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s