Joaca de-a noi şi de-a dragostea

For Love & Lemons Le Fleur satin shorts in slate/white (Photo from

wanelo.com)

 

Purta o rochie albă, cu maci mari, roşii şi îşi prinsese tocul sandalei între două scânduri. Podelele de lemn ale casei fuseseră curăţate şi urmau să fie tratate şi lăcuite, înainte de a începe decorarea. Pereţii fuseseră deja reparaţi şi văruiţi în culori luminoase, stafiile trecutului zăceau în praf, izgonite în pod. Mina, asistenta mea, o angajase, la recomandarea unor prieteni apropiaţi. Avea stil şi în acelaşi timp preţuia linia clasică, ce văzusem în portofoliu mă impresionase. M-am îndrăgostit încă de atunci, deşi îşi trăsese, speriată, glezna din mâna mea. Chiar dacă îmi întorsese spatele, indiferentă, simţisem că mă privise cu ţinere de minte, înainte de a se ascunde sub haina de vreme incertă a cochetăriei. Peste câteva săptămâni mi-a acceptat prima invitaţie la restaurant. Au urmat luni în care s-a jucat cu mine. Mă iubea, dar se temea că am s-o supun mie, eram un bărbat puternic, iar ea nu-şi mai dorea aşa ceva. Fusese nefericită, îşi promisese să nu mai lase nimănui puterea de a hotărî pragul destinului. Mă ademenea, mă juca pe degete, dar mă trimitea acasă când îmbrăţişările deveneau prea fierbinţi şi minţile obosite. M-am explicat, am încercat să o provoc dincolo de linia de demarcaţie a emoţiei. Se închidea într-o fragilitate pe care o intuiam de suprafaţă. Dacă la început jocul mă aţâţase, în urmă rămăseseră doar nişte zâmbete încurcate, nu mai era de-ajuns. I-am dat de gândit, mă pregăteam de plecare. Speranţa naivă şi perpetuă a utopiei fericirii răneşte şi tâmpeşte. Era frumoasă, era dulce, era blândă şi caldă, se enerva uşor şi ceda la fel de repede surâsului, dar se apăra cu îndârjire, împotriva ei înşişi şi a oricui. Viaţa mă lăsase mult prea mult să aştept.
Eram la Braşov pentru o întâlnire de afaceri, când am primit mesajul pe telefon. Mă aştepta la hotel, eu trăsesem la nişte prieteni. Trepidam ca un licean. Până la urmă alesese cea mai frumoasă seară, în cel mai dulce-amărui moment al vieţilor noastre. Visam s-o acopăr cu flori şi să n-o mai las să guste lumina dincolo de dragostea mea. Îmi lăsase o cheie la recepţie. Deşi nu credeam în nimeni şi în nimic am mulţumit cerului, oricui se plimba pe acolo, în fapt, tavanului şi unui şir elegant de neoane cu lumină noroasă, căci atât îmi era dat să văd.
Mă aştepta în pat, goală, sub un cearceaf de mătase argintie. Am lăsat florile să cadă, abia de mai aveam putere să respir. M-am întins lângă ea. S-a ridicat, şezând, îmbrăţişând sânii de sub mătase. Am început să-i sărut mijlocul, urcând, murind, pe şira spinării, mirosea a frezii proaspete, a ‘mai vreau’. Deşi îi simţeam pe buze sângele clocotind pe sub piele, se ţinea dreaptă, ca şi cum nu-i păsa. M-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă. S-a dat jos din pat, trăgând cearceaful după ea şi m-a chemat să o acompaniez la măsuţa de cafea. Comandase căpşuni, struguri, şampanie, îngheţată. Râdea galeş. Iar avea chef de joacă. Am deschis uşa şi am ieşit. Am auzit-o strigând după mine, i-am auzit ţipetele disperate, coborând scările.
Am făcut tot posibilul să nu o mai întâlnesc niciodată. Am vândut casa, m-am mutat undeva în sud. O regret? Poate că da, dar a fost bine că nu.
Nu am mai iubit pe nimeni altcineva, dar, fără să aştept, parcă stau să vină … timpul meu.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s