La mir

Related image(Photo from http://www.fakt.pl)

 

Lumea îl ştia de nea Pamfil. Pe el îl chema Eusebiu. De când se angajase la fabrică, pe post de maistru, cei de la strunguri, cu ochii pe maşinării, să nu-şi prindă degetele, continuară să-l strige ca pe cel dinaintea lui, care se pensionase. Şi nea Pamfil i-a rămas numele. La început, în glumă, nevastă-sa i-a zis şi ea Pamfil, apoi au uitat cu toţii că nu era numele lui. Nici copiii nu-i mai spuneau tata. Acum erau, cu acte, pe la casele lor, avea opt nepoţi, trei fete şi cinci flăcăi şi toţi îl strigau nunu Pamfil, după cum rămăsese de la cel mare. Poate fusese o conspiraţie locală, să facă uitat numele cu care fusese de acord, la botez, Dumnezeu sau poate chiar El, Luminatul crezuse că Eusebiu era un nume prea bun pentru sufletul lui cu idealuri mici. Fraţii lui, unul profesor universitar, celălalt medic, fuseseră mândria familiei. Lui nu-i prea plăcuse şcoala, poate pentru că fusese cel mai mic şi mamă-sa închisese ochii când mai întârzia pe-afară, la joacă sau minţea că-l durea în gât, ca să stea pe lângă fustele ei, acasă. Tată-său îl dusese de mână la Şcoala de Maiştri şi nu-l scăpase din ochi până n-a ieşit cu diplomă şi o logodnică, sora unui coleg. Firuţa fusese bucătăreasă la cantina întreprinderii. Ea ţinuse casa. Mai vindea nişte ouă, mai un kil de carne, o bucată de brânză, ce putea şi ea scoate pe poartă. La el în secţie se făceau şuruburi şi piuliţe, cui dracului să le dea? Mai luau câte o mână, când aveau câte ceva de reparat pe-acasă. Nici nu era nevoie de control la ieşirea din întreprindere, nu aveau cui să le dea. Gestionarii de la magazinele de fierărie tratau direct cu magazionerii.
Şi el câştigase bine, dar Firuţa avea cap pentru bani. Cheltuia tot pe casă, brâu de lemn de nuc pe hol, lustre grele, de cristal, mobilă masivă, scumpă, covoare moi, de lână. Trăgea cu urechea la ce bârfeau contabilele despre ce vedeau pe la casele directorilor la onomastice şi cu ce se mai lăudau vecinii şi aducea toate ideile acasă. Voia să fie în rând cu lumea bună. Firuţa visase să-l vadă şi pe el director, să urmeze şi el o şcoală din aia de partid, iar ea să regizeze întreaga lor viaţă. Să fie o doamnă, nu că nu era, dar ar fi avut mai multă prestanţă ca madam’, scuzaţi, doamna director. Dar Pamfil al ei era moale şi fără ambiţie. Anii trecuseră, se pensionaseră şi ea se transformase în directoarea ce îşi dorise să devină. Îi număra înghiţiturile de bere, îi lua pensia, nu-l mai lăsa să fumeze. Îl cicălea zi şi noapte, dacă nu-i veneau alte babe în vizită, atunci îl mângâia pe cap, ca pe un căţeluş şi-l trimitea în parc. Băiatul ăl mare îi dădea, pe ascuns, bani de ţigări. Ţinea în căptuşeala hainei nişte gumă de mestecat mentolată, să nu-l simtă zgripţuroaica.
Într-o astfel de dimineaţă, când trei zbârcite aduseseră nişte nepoate la ghicit în cafea (iar aveau să mănânce friptură la sfârşit de săptămână, când făcea bani în plus, nevastă-sa revărsa cornul abundenţei pe masa duminicală), nea Pamfil se făcu nevăzut, dispărând pe aleile din Cişmigiu, printre tufe înalte, pe bănci care văzuseră multe, dar juraseră pietrei să nu spună nimic. Îşi aprinse o Mărăşească, ţigară muncitorească, fără filtru şi trase cu nesaţ. Poate trăsese prea tare, cu prea multă poftă, că îl apucă tusea şi când îşi reveni dădu cu ochii de o faţă tânără, la celălalt capăt al băncii. Îl privea cu prudenţă:
– TBC?
– Nuuu, nimic serios, fumez rar, nu mă lasă nevasta …
Se uită mai atent la fată. Zâmbea. Avea părul blond, încâlcit cu nişte vopsea roz, plină de ciuciuleţi, pantaloni scurţi, făcuţi din zdrenţe şi un cui în nas. Maică-sa ar fi leşinat dacă ar fi apucat să vadă aşa ceva. Se apucară de povestit, care de ce nu mai sperau de la viaţă. O chema Dara şi fugise de-acasă. Se lăsase şi de şcoală. Trăia cu două matracuce, într-un apartament închiriat, unde primeau bărbaţi. Bătrânul o servi cu o ţigară, dar îl refuză, nu fuma decât cu filtru. Nu-i păsa de viaţa ei. Nea Pamfil se oferi s-o ajute să se întoarcă la şcoală, ceva din ochii fetii îi spusese că pe undeva se cuibărise un regret. Fata îi luă mâna osoasă şi i-o puse pe sânul tânăr, plin. Bătrânul şi-o trase ruşinat, în ochi i se furişă, tiptil, o lacrimă. Fata se oferi să-i facă sex oral, era primul suflet care o privise şi o ascultase fără să o judece. Cu înţelegere. Se săturase să mai fie tratată ca un gunoi. Nea Pamfil duse mâna la gură, înspăimântat şi se ridică brusc de pe bancă. O rugă să-i promită că nu va mai face niciodată aşa ceva, o să găsească el o cale să strângă nişte bani, s-o trimită la şcoală. Fata râse, nu putea promite aşa ceva, dacă nu făcea rost de bani să-şi plătească partea de chirie, matracucile aveau s-o arunce în stradă. Nea Pamfil icni, Firuţa l-ar fi omorât dacă îndrăznea s-o ducă acasă.
De a doua zi începu să-i aducă Darei cărţi. Nevastă-sa se bucura să-l vadă dus de-acasă, nu i se mai împiedica printre picioare şi putea programa mai multe cliente la ghicit, îşi făcuse deja o reputaţie de mare vizionară. Lua şi cărţi cu el, ura cărţile alea, strângeau praf, nu le cumpărase decât ca să pară şi ei nişte intelectuali. Ascunse într-un sertar din bucătărie caietele ei cu reţete, deşi nu credea că l-ar fi tentat, bărbatu-său nu era în stare să prăjească un ou fără ajutor, darămite să ungă un cozonac. Oricum le uita în parc, se ramolise boşorogul. Sigur se apucase iar de fumat, poate le ducea la anticariat, observase că începuseră să-i lipsească şi bani din portofel. Mai închidea şi ea un ochi, cât mai avea de trăit? Îl lăsă în plata Domnului şi se întoarse la ale ei. Măcar avea linişte, nu că Pamfil ar fi vorbit mult, dar şi statul ca mutul, cu ochii pe pereţi, ajunsese s-o enerveze.
Dara se întorsese la şcoală. Nea Pamfil o aştepta după ore şi o ajuta cu temele. Nu se pricepea el, dar o aproba în tot ce zicea. Din nimic, fata îl întrebă când era ziua lui. Mai erau şase luni. Darei îi luci o luminiţă de nebunie în ochi. A doua zi îl anunţă că matracucile, care, surprinzător, primiseră vestea întoarcerii ei la şcoală foarte bine, sperând că dacă ajungea cineva în viaţă să le ajute şi pe ele la bătrâneţe, fuseseră de acord să-l serbeze săptămâna viitoare. Nea Pamfil se aranjă, se dichisi şi se prezentă la întâlnire, mândru ca un păun. Cu două zile înainte îşi sunase băiatul cel mare, să-i ceară ajutorul. Era prima oară în viaţa lui când o minţea pe Firuţa. Îl rugă pe băiat să-l acopere, să-i spună maică-sii că-l lua la el peste noapte, noră-sa muncea în străinătate şi uneori băiatul se simţea singur. Băiatului îi spusese că se ducea la o petrecere cu nişte foşti colegi de la fabrică şi nu voia s-o supere pe Firuţa, care avea o aversiune faţă de alcool, deşi o prinsese trăgând câte o duşcă dintr-o sticlă de vodcă cu arome, pitită printre murături. Obiceiuri rămase de pe când lucra la cantină. Fiu-său îl luă de acasă, cu maşina personală şi-l lăsă la intrarea în parc. De acolo bătrânul se pierdu pe alei, până dădu de Dara. Matracucile îi pregătiseră cea mai deşănţată petrecere din viaţa lui. Toţi trei în pat, în pieile goale, toată noaptea. Dara le lăsase mâncare şi băutură pe masa din bucătărie şi plecase să înveţe la o colegă. Nea Pamfil aproape îşi înghiţi suflarea de câteva ori, dar Dumnezeu era bun şi avea alte planuri cu el. În săptămânile care au urmat, de fericit ce era, nea Pamfil le repară tot prin casă, când fetele nu erau ocupate şi se îngriji de ele când fură lovite, pe neaşteptate, de gripă. Ba, culmea, o rugă pe Firuţa să facă o supă de găină, spunându-i că era pentru necăjiţii care sprijineau zidurile bisericii, să fie de sufletul lor, pentru când n-o mai avea cine să le dea de pomană. Chiar dacă i se păru ciudat, Firuţa îi puse în braţe un borcan de trei litri plin cu supă şi nişte plăcinte cu varză. Avea o presimţire, mai ales că era vorba de Dumnezeu. Bărbatu-său începuse să poarte o aură de fericire în jurul feţii. Parcă şi devenise mai ager, de parcă încerca aripi.
Nea Pamfil plecă la ceruri după ce Dara absolvi liceul şi trei ani de facultate. Firuţa le împărtăşi tuturor, la priveghi, premoniţiile. Simţise ea demult că o să se ducă, de-aia îl lăsase de capul lui. O fi bine dincolo, că prea se pregătise cu voie bună şi linişte sufletească. Nici ea nu avea de ce se plânge, rămăsese cu casa, ceva bani, nu stătea pe capul copiilor.
La înmormântare veniseră şi sufletele de care se îngrijise bărbatu-său pe la biserici. Două matracuce, ale dracului de colorate, plânseseră de parcă le fusese rudă. Până şi popa se simţise jenat, dar le luă de acolo o domnişoară, care lăsase pe mormânt un buchet mare de trandafiri. Îi strânsese mâna şi îi mulţumi, printre lacrimi, bătrânul îi dăduse nişte cărţi, care o ajutaseră la şcoală. Pamfil al ei fusese ca un sfânt încă de pe pământ. Până la urmă avusese şi el o ambiţie. Păcat că n-a mai avut zile, dar chiar şi aşa îşi pusese ea în gând să-i facă o criptă frumoasă, să vadă lumea că a fost cineva. O să împrăştie şi nişte calendare, pe care să povestească faptele lui. Dacă îşi punea ea în minte, în doi ani aveau să se organizeze pelerinaje la mormântul lui.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s