Munci voluntar-sisifice

Related image(photo from espresso.repubblica.it)

 

Directorul privi cu mândrie la înştiinţarea venită de la Inspectorat. Anul ăsta încheiaseră campania agricolă pe primul loc, în sfârşit avea bani să renoveze laboratorul de biologie, ba şi atelierele de electrotehnică. Nu ştia exact ce se întâmplase, dar nici nu avea de gând să pornească o anchetă, îşi făcu o cruce cu limba în cerul gurii şi puse toate faptele, el, profesor de matematică, pe seama unei minuni mai degrabă drăceşti. De obicei erau codaşii judeţului. Liceul lui era dat mereu ca exemplu negativ, în timp ce ceilalţi erau plătiţi cu bani frumoşi de cooperativele agricole şi primeau şi felicitări pe linie de partid. Deşi aveau rezultate bune la învăţătură, în teren elevii lui se dădeau de trei ori peste cap şi se transformau în nişte monştri, greu de supus şi controlat. Fetele mai salvau din aparenţe, erau mai conştiincioase, de aceea erau repartizate la cules şi sortat.
Ajutau o fermă de legume din Bărăgan, nu era mare brânză, muncă uşoară, zile de toamnă însorite. Alţii s-ar fi bucurat ca de o vacanţă. Băieţii se ocupau cu căratul coşărcilor sau al găleţilor la remorci, doar că nu se întâmpla ca la planificare. Ei erau cei ce începeau hârjoneala, antrenau şi fetele, iar roşiile ajungeau pe fundul remorcilor fleşcăite, ardeii crăpaţi de necaz. Din calitate premium, pentru export şi consum, ajungeau la fabricile de conserve şi de acolo în borcane. Încercase să ajungă la o înţelegere cu copiii, el, educatorul, cel ce se îngrijea de conştiinţe, le explicase la ce le-ar fi folosit banii şi câtă nevoie avea şcoala de ei. Preferau să fure de-acasă decât să muncească pentru ei cinstit. Se dăduse bătut, aşteptând cu groază ziua când li se va cere să plătească daune, rămânând la trasul liniei datori. Şi acum minunea! Domnişoara Seminovici, de matematică, le venise de hac! Probabil îi ameninţase cu repetenţia, nu ştia, dar nici nu avea imbold să cerceteze. Avea de lucru. Începu să facă planuri pentru lucrările de renovare.

Domnişoara Seminovici nu avea decât doi ani de experienţă în învăţământ, era, cum ar veni, abia ieşită de pe băncile şcolii, dar datorită rezultatelor remarcabile fusese transferată la cel mai bun liceu din oraş.

Şcoala debuta cu muncile agricole, avea timp să-şi cunoască elevii. Ca să nu o sperie din prima zi, îi fusese repartizată o grupă de fete, dar la întoarcere, în drum spre oraş, nimeni nu reuşise s-o ogoiască pe doamna de limba şi literatura română, o apucase pur şi simplu plânsul, după o zi în care fusese obligată să îndrume şi supravegheze grupa de băieţi. Mai erau câteva grupe mixte, de tocilari, la sortat, dar acolo nu erau probleme. Domnişoara Seminovici se oferi să facă schimb şi deşi privită cu neînţelegere, i s-a acceptat propunerea. Era tânără, nu avea încă nervii zdrenţuiţi.
În prima zi de lucru cu noua grupă, domnişoara Seminovici s-a prezentat ca în concediu la Mamaia: fustă vaporoasă, în dungi, albastre şi albe, tricou alb, strâns pe bust, pălărie de bumbac, albastru cer senin. Îşi adusese şi ceva haine de schimb, într-o sacoşă, în caz de ploaie. Zâmbind în barbă, ceilalţi profesori şi-au luat în primire grupele şi au fost încărcaţi în prăfuitele remorci-vagon, care să-i ducă pe tarlalele unde fuseseră repartizaţi. Domnişoara şi-a aliniat băieţii pe linia de start, le-a ţinut un scurt discurs mobilizator, şi-a luat o distanţă de vreo cincizeci de paşi, ca să ofere exemplu şi a fluierat dintr-o drăcie din aceea de arbitru, care îi atârna la gât, începutul zilei de lucru. La început băieţii au privit-o neîncrezători, dându-şi coate, apoi de-a dreptul veseli, când n-a mai fost decât o pată de culoare în zare. Până când vântul, suflând în pânze, a prefăcut-o într-o corabie, gata să dispară după orizont. Atunci s-au pus pe treabă, bulucindu-se să-i prindă urma. Mai pierdeau din vedere legume, care rămâneau rânjind acuzator din tufe. La pauză, domnişoara s-a întors în inspecţie, fiind dezamăgită de rezultate. Parcă se făcuse dintr-o dată frig. Şi-a tras o pereche de pantaloni pană pe picioare şi a trecut la remedierea situaţiei, cot la cot cu băieţii. Aceştia s-au cam pleoştit, dar nu au comentat, nu aveau de gând s-o dezamăgească şi mai mult. De a doua zi însă munca lor a devenit exemplară. Domnişoara chiar se plângea, gâfâind, că deşi îşi lua un avans considerabil, băieţii aproape că o ajungeau din urmă. Iar în urma lor tarlaua rămânea verde, fără roşeaţă de vină. Până şi tractoristul care colecta legumele nu-şi mai luă nicio zi liberă, ca în anii trecuţi. Fata asta, deşi tânără, ştia cum să-i pună la muncă.
Chiar dacă băieţii erau prinşi şuşotind, dacă cumva exista un secret, nimeni nu a dezvăluit nimic niciodată. Era ca un club elitist, închis, iar rezultatele la matematică erau şi ele excepţionale. Copiii primeau laudele cu eleganţă, fără să-şi aroge cine ştie ce merite.

Anii au trecut, fără milă, epoca muncii pentru partid a căzut pe alte trepte, biciuită neiertător de istorie. Elevii s-au întors la vechiul liceu, într-un început timid de septembrie, după cincizeci de ani. Iar unul dintre ei, Puiu, ajuns popă, se dezlegă la limbă după câteva pahare şi în tăcerea aducerilor aminte vărsă câţiva stropi de vin pe podea:
– Dumnezeu să ne ierte pe noi, căci ne îndrăgostisem cu toţii de ea şi să se îndure şi de domnişoara Seminovici, că nu purta niciodată chiloţi.
– Amin!

Reclame

2 gânduri despre “Munci voluntar-sisifice

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s