Mortu’ pân’ la groapă

Mr. Grumpy pants

Aveam vreo 9 ani când a murit domnul Tompescu. Domnul Tompescu era genul de bunic deştept, aripa dură, ne dădea bomboane doar dacă răspundeam corect la probleme din ‘matematica pentru toţi’. Musai s-o ştiti pe aia încuietoare, cu melcul care vrea să iasă din fântână şi urcă el ce urcă, câte doi metri pe zi, dar noaptea apa îl atrage înapoi, tot câte un metru. E pe lista favoritelor pentru necăjit copii cuminţi. Deşi ştiam cu toţii la un moment dat răspunsul, noi, adică două fete cucuiete şi cinci seminţe de golani, mă încăpăţânam să răspund greşit, nu că nu aş fi ţinut minte răspunsul corect, chiar dacă la vârste fragede copiii mai pierd din amănunte, ci pentru că în răutatea mea fandosită îmi plăcea să-l enervez pe domnul Tompescu. Deşi o fire colerică, dovedea multă răbdare cu mine, îmi arăta bombonelele, după care le mânca în faţa mea, măsurându-mă cu ochii mijiţi, susurând dulce, numai pentru urechile mele: ‘Tâmpito, aştept să iei şi tu premiu cu coroniţă, cât să te mai învăţ? Mai ales că mă strădui pe gratis, în ţara asta în care meditatorii fac bani frumoşi!’.

Când a murit domnul Tompescu s-a adunat toată mahalaua, n-am mai văzut aşa veselie. Ziceai că-i nuntă şi a înnebunit toată lumea! De fapt aşa fusese şi viaţa lui, un du-te vino, şi-un carnaval. Şi noi, copiii, ne-am făcut de cap, nimeni nu ne-a avut în grijă, iar borcanul o bomboane fusese lăsat deschis la îndemâna noastră. Nu lăsase nicio problemă prin testament. Mâncare era din belşug, băutura se dădea de suflet, mai furam şi noi câte o ţuică (întindeam mâna de sub masa unde stăteam ascunşi, de fapt masa pe care fusese aşezat mortul pentru priveghi). La un moment dat s-a făcut linişte, madam Tompescu, care zăcuse leşinată în camera de alături, s-a năpustit dintr-o dată asupra sicriul în care aştepta cuminte domnul Tompescu, plângând şi urlându-i fierbinte în urechea deja vineţie : ‘Unde te duci Ioane? Cui mă laşi?’. A început să-l tragă de gulere şi să-l zgâlţâie, de a încremenit lumea. Auzind hărmălaia am ieşit de sub masă şi doar ce-am deschis ochii, c-am văzut picioarele domnului Tompescu bătând unul într-altul, gata s-o ia la fugă. De fugit am fugit şi noi, hăt până la malul râului ce mărginea mahalaua. Acolo ne-am oprit că nu era Styx-ul nostru de trecut. Şi ne temeam mai mult de bunică-mea decât de domnul Tompescu, fie el şi întors de la groapă.

Şi-n ziua de azi mai cred că domnul Tompescu a înviat un pic atunci, cât să facă linişte  şi să vadă dacă nu a ajuns în sfârşit şi melcul. Aşa fusese toată viaţa, un impredictibil.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s