Blestemul pietrelor

Image result for falling rocks(Sue McCans Fine Art)

La început fuseseră doar câteva case, apoi un sat, acum oraşul ocupa toată valea. Înconjuraţi de munţi, oamenii locului erau apăraţi de vijelii, clima era blândă, chiar şi iarna prefera să se oprească de partea cealaltă, prea leneşă ca să escaladeze doar pentru a face viscolul să râdă, că era proastă de dădea în gropi. Oamenii se bucurau cu ce le ofereau munţii, fără să caute la măruntaie. Lucrau lemnul, se foloseau de răşini, piatră, fructe şi de animalele mici. Pădurile erau sărace în fiare, doar nişte mâţe sălbatice, scuipând pe străini naivi şi sărindu-le la beregată, dacă nu-şi luau viaţa la picior. Locul ar fi putut fi considerat un experiment de rai.
Moira fusese fascinată de mică de pietre, le culegea de peste tot şi le aducea acasă. Se împiedicau de ele zi şi noapte, până când maică-sa i-a interzis să le mai treacă pragul, după ce găsise câteva şi în pat. Taică-său îi înjghebă o lădiţă, din lemn de molid, care se potrivea de minune cu tainiţa magaziei. În timpul şcolii copiii erau mai uşor de supravegheat, dar în vacanţe se răspândeau care încotro, prin munţi şi se întorceau doar când credeau de cuviinţă. După un timp nimeni nu s-a mai îngrijorat, pădurile erau sigure, mâţele aveau alte obiceiuri.
Într-una din zile Moira se întoarse acasă alergând, roşie în obraji, ca un mac. Tremura de emoţie. Găsise o piatră cum nu mai văzuse, roză, ca o floare. O spălă şi o lustrui, până începu să se bucure de lumină. Mama îi spusese că era cuarţ. De a doua zi, gelozind-o, toţi copiii porniră vânătoarea de pietre. Moira era atât de îndrăgostită de piatra ei, încât bunicul o şlefui, ca pe o inimă, şi i-o puse pe un lanţ de argint. Mama îi dărui una din cutiile ei speciale, să aibă unde s-o ţină. Şi ceilalţi copii începură să colecţioneze pietre, argintii, albe, violacee, cărămizii, albăstrii sau roşiatice.
Pietrele rămase pe creste începuseră să fie invidioase pe cele duse între oameni. Când Moira se întoarse pe munte, cu inima ei la gât, începură să strige, pe limba lor, muţească, la fărâma de cuarţ, să întrebe cum erau tratate în vale. Roşind de plăcere, cuarţul le mărturisi că era spălată, cu cele mai fine săpunuri, locuia într-o cutie îmbrăcată în mătase, iar fata o lua cu ea peste tot. Pietrele, bolovanii, chiar şi vreo două steiuri crăpară de ciudă. Se mai interesară de şcoală, de biserică, de restaurante şi de fabrica de lactate. La plecarea copiilor supuseră intenţia la vot. Hotărâră în unanimitate să se mute la oraş. Porniră, cu entuziasm, la vale.
Pietrele au cucerit oraşul, Oamenii încercaseră să le oprească. Puţini au scăpat. Acum oraşul era al lor. Dar nu avea cine să le spele, să le iubească şi să le ducă la somn, pe pat de mătase.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s